Mama care aduce groaza

Majoritatea filmelor de groază se rezumă doar la un pumn de clișee și o poveste clasică despre niște tineri care s-au rătăcit prin vreo pădure, după ca­re mor unul cîte unul în moduri cît mai­ brutale. Puține sînt producțiile în care regizorii își riscă pielea și în­cearcă vrăji originale. Dintre acestea și mai puține sînt acelea care reușesc și o fac chiar cum trebuie, „Mama” fiind un­ bun exemplu.

Deși nu a renunțat în totalitate la sa­­cul larg cu trucuri al filmelor horror, cel mai puternic element al acestuia este povestea, care este livrată în așa fel încît nu doar că te sperie, ci te im­plică emoțio­nal asupra personajelor. Totul începe cu un tată, care, îndurerat de pierderea soției, își duce fetițele de doi, respectiv cinci ani într-o cabană părăsită, un­de plănuiește să le omoare ca mai apoi să se sinucidă. Acesta nu reușeș­te, iar Victoria (Megan Char­pen­tier)­ și Li­ly (Isabelle Nélisse) sînt salvate de spi­ritul unei femei, care a murit a­run­cîndu-se într-o prăpastie, în timp ce în­cerca să scape dintr-un azil. Cinci ani mai tîrziu, fetele sînt găsite să­nă­toase fizic, însă ambele, pe lîngă ins­tinctele animalice, arată un atașa­ment că­tre o fantomă „imaginară”, Ma­­­ma.­ E­le rămîn în grija unchiului lor Lu­cas (Nikolaj Coster-Waldau), ca­re în­cear­că să se im­plice în reabili­ta­rea fetelor, însă ajunge în co­mă după ce face „cu­noș­tință” cu Ma­ma.­

Acesta este și punctul din care filmul se desparte de majoritatea peli­cu­lelor de acest fel, accentul fiind pus pe dezvoltarea personajelor și nu pe mo­mentele fără logică sau urlete. To­tul e gîndit cu aceeași finețe pe care regizorul Guillermo del Toro a fo­losit-o și pentru „Labirintul lui Pan”, alimen­tînd filmul cu un suspans calculat, ca­re crește încet pentru ca la final să se transforme într-o avalanșă. Victoria și Lily rămîn cu iubita lui Lucas, care, deși nu vrea să aibă nimic de-a face cu copiii, renunță la trupa rock în care cîntă pentru a avea grijă de ele. Ea trebuie nu doar­ să se obișnuiască cu cele două, ci să se și apere de Mama, o fan­tomă ga­ta să ucidă pe oricine se atinge de fete.

Pe parcursul filmului, deși nu este vărsată nici o picătură de sînge, ești su­pus terorii printr-o punte fondată pe frică. Odată cu sfîrșitul, podul începe să se dărîme, lumina de pe cealaltă par­te părînd să fie și mai departe. Nu-i un final fericit, dar nici unul tragic. Și chiar dacă intriga nu este lipsită în totalitate de defecte, „Mama” este un horror care-și face bine treaba. Nu dezgustă prin mormane de cadavre pline de sînge, ci te înădușă sistema­tic, paralizîndu-ți conștiința cu groază fără să realizezi.