Lanțurile celor care ne-au crescut

Titlu: „Prisoners” | Regizor: Denis Villeneuve | An: 2013 | Actori: Hugh Jackman, Jake Gyllenhaal | Gen: Drama / Thriller

Care sînt granițele pe care ni le impunem pentru a nu ajunge vreodată să trecem în tărîmul în care acțiunile imorale nu mai sînt un tabu? În viața de zi cu zi nu avem ocazii, sau măcar dorința de a le străpunge, însă cînd o a treia parte este implicată, și ne duce pînă în punctul disperării, o să ajungem să ne călcăm limitele?

„Prisoners” este o peliculă care a studiat intensiv aceste întrebări, și fără nici un pic de milă, le-a reprodus în cel mai sincer mod posibil. Disperarea personajelor este una reală și credibilă, cu momente pe care te aștepți să le vezi într-o situație în care doi copii dispar de pe fața pămîntului. Dar orice dramă are nevoie și de un început.

Familia Dover merge în vizită la familia Birch pentru a sărbători împreună Ziua Recunoștinței. Masa e plină de bunătăți, fetele cele mai mici se împrietenesc, aflăm modalități de a tortura pe cineva cu un saxofon, și după o scurtă întrezărire a ceea ce va urma, cineva trage de maneta tra­ge­diei. Anna și Joy, mezinele, dispar fără urmă în timp ce se joacă pe-afară. Părinții, ajutați de tînărul, însă profesionistul detectiv Loki încearcă să le găsească. Totul pare fără rost, pînă cînd un suspect pe nume Alex apare în peliculă. Situația devine și mai complicată cînd dovezile împotriva acestuia nu sînt concludente, și nici nu se știe exact dacă el este adevăratul răpitor. Nici Keller, tatăl Annei, nu simplifică povestea, încearcă să-și facă singur dreptate, prin răpirea și tortu­ra­rea lui Alex, fără însă a fi sigur dacă el este adevăratul răpitor.

„Prisoners” are un fir narativ bine cusut care împrăștie pe ici-colo mici indicii, su­ficiente cît să cufunde spectatorul în poveste, dar destul de clare ca să se-nțeleagă la final scopul întregului film. Are însă și hibele sa­le, una fiind motivația răpitorului din umbră care deși este clișeistică, dacă stai și te gîn­dești bine la ea, pare și fără sens. Pînă în acest punct pelicula este un thriller care oferă tot ce promite, cu personaje ce au perso­na­li­tate, acțiuni și rațiuni credibile.
Cu unele excepții, ambele familii mai au cîte un copil mai mare a căror rol este să ofere su­port emoțional părinților, dar la cît de implicați par, pot fi înlocuiți cu un cîine, sau un pachet de șervețele, că tot același rol ar servi.

O dramă cinematografică funcționează doar dacă ce vedem pe ecran pare atît de real încît să ne convingă că ni se poate întîmpla și nouă, și-n asta constă toată frumusețea lui „Prisoners”.