Captain Marvel: popcorn și nimic mai mult

Captain Marvel poate fi denumit o absurditate cinematografică. Primul film din Marvel Cinematic Universe de după momentul în care Thanos a evaporat jumătate din populația universului la finalul ultimului Avengers promitea măcar o explicație de substrat pentru felul în care s-a încheiat acțiunea. De ce? Fiindcă ultima scenă din film, cea de după distribuție, l-a arătat pe Nick Fury trimițând un semnal cu însemnele lui Carol Danvers – Captain America. Practic, până atunci, cu excepția pasionaților care au calendare cu datele apariției filmelor Marvel și a eroilor din ele, nu se făcuse absolut nicio trimitere către exista unui astfel de personaj, ăluia care îi ceri ajutorul cînd întreg Universul ți se răstoarnă în cap.

Deci Captain Marvel a pornit cu o campanie de promovare gata-scrisă și bătută în cuie, un artificiu de marketing foarte inteligent. Ca să nu mai spunem că urma să fie primul film din universul Marvel care avea ca erou principal un personaj feminin. Părea că se va repeta rețeta Black Panther cînd, pe criteriile ultra-obiective pe care le cunoaștem deja de la Hollywood, un lungmetraj cu super-eroi a fost nominalizat la categoria cel mai bun film.

Dar din punctul meu de vedere Captain Marvel a dezamăgit tot ce înseamnă nucleul dur al fanilor Marvel Cinematic Universe – și de aici absurditatea cinematografică: deși a dezamăgit toate așteptările, interesele pentru ultimul film din seria Avengers care va apărea la finalul lui aprilie a crescut. Păcat că a făcut-o în detrimentul lui Captain America, care în loc să devină unul dintre filmele puternice din serie, e doar un film de acțiune neimpresionant și lipsit de orice substrat. Nici măcar nu explică în totalitate care sînt puterile lui Carol Danvers care-o fac „cel mai puternic supererou din univers”.

Nici nu pornisem cu prea multe așteptări încă de la începutul filmului: anunțaseră regizorii (Anna Boden, Ryan Fleck) de la bun început că va fi un film cu celebra călătorie inițiatică – cum a ajuns pilotul de vînătoare un erou intergalactic. Însă pe lîngă povestea care a părut repezită, fără pic de profunzime, plasată în anii ’80 în SUA, cu mult înainte de primul atac asupra Pămîntului care i-a adus laolaltă pe „răzbunători”, am fost amăgiți cu prezența unor personaje care au dispărut din serie. Celebrul agent Coulson, interpretat cu un haz fantastic de Clark Gregg în celelalte filme sau în serialul SHIELD, la care s-au făcut trimiteri puternice înainte de lansarea filmului, a fost un personaj abia episodic. În rest, actorii n-au dezamăgit: Samuel L. Jackson mă uimește și acum felul în care reușește să păstreze aceleași trăsături fidele ale lui Nick Fury deși a apărut cred în măcar zece filme din serie.

Pe scurt, Captain Marvel e unul dintre cele mai subțiri filme din întreg Universul Marvel, un fel de „Christmas special” între două filme importante, iar lumea l-a făcut deja uitat în așteptarea Avengers: Endgame, punctul culminant spre care acțiunea creionată de Marvel se reunește după 11 ani și zeci de filme.