Campusul din spațiu

Pentru a putea vorbi despre pelicula „Ender`s Game” (n.r: Jocul lui Ender), cred că trebuie spuse cîteva cuvinte despre Orson Scott Card, autorul cărții pe care se bazează filmul. Da, este homofob și a recunoscut asta în public, imaginea sa a avut și de suferit de pe urma insultelor rasiste, iar perspectivele sale politice și religioase nu-l pun într-o lumină prea bună. Din aceste cauze a fost și boicotată lansarea proiecției în cine­mato­grafe, dar chiar și fără aceste păcate în cîrca sa, „Jocul lui Ender” are destule probleme pe cont propriu.

După ce sacrifică nume­roase trupe umane și distru­ge întreaga rasă inamică, Ender descoperă că jocul a fost de fapt o minciună.

După un atac extraterestru eșuat asupra Pămîntului, planeta este lăsată cu sechele, o parte din forțele defensive anihilate, și cu încrederea în conducătorii săi la pămînt. Din această cauză armata pornește un proiect prin care încearcă să educe copii pentru a deveni strategi militari și soldați pregătiți pentru orice situație. Unul dintre aceștia este Ender (Asa Butterfield), al cărui geniu, dar și probleme emoționale sînt observate pe parcursul antrenamentelor. Rupt în două de către sentimentele înăbușite, și simțul dato­riei băiatul pare a fi pe cale să cedeze. Singu­rul care încearcă să-l înțeleagă este colonelul Graf (Harrison Ford), unul din inițiatorii pro­gra­mului. Vede în Ender salvarea și în­cear­că să-l ajute cum poate pentru a-l pregăti pentru testul final, în care cadetul și cîțiva colegi de-ai săi sînt puși să conducă un atac simulat asupra planetei extratereștrilor. După ce sacrifică numeroase trupe umane și distruge întreaga rasa inamică, Ender des­coperă că jocul a fost de fapt o minciună, iar totul a fost real. Atît salvarea Pămîntului, cît și deciziile militare care au dus la pierderea a multor soldați, dar și a unei alte civilizații.

Această surpriză demnă de un block­buster de vară este și una din marile probleme ale filmului. Are efecte speciale bune, însă unde dă greș este în felul în care își prezintă povestea. Drama interioară a lui Ender este una puternică, în carte, dar pe ma­rele ecran nu se pretează atît de bine, mai avea nevoie ori de cîteva scene tăcute sau mă­car prezentat mai uman. El pare mai degrabă o bombă cu ceas, decît un personaj tragic. Iar finalul este și el prost executat, cînd aflăm că atacul extraterestru s-a pe­tre­cut cu ani buni în urmă, ceea ce calcă cu o ciu­botă cu talpă metalică orice mesaj politic sau filozofic.
Astfel, „Jocul lui Ender” ră­mîne doar un film de acțiune, cu scene gran­dioase și nimic altceva.