Abacul care ticăie, ucide

Singura metodă ca să su­pra­vi­e­țu­iești este să te adaptezi. Nu ai trecut, intri în clasă, dar nu spui nimic la ore, mergi cu prietenii la o bere cît să nu pari suspicios, dar nu stai prea mult după ce se înserează și ni­cio­dată, dar niciodată, să nu te în­dră­gostești de o fată.

Pentru că, spre deosebire de oa­meni, noi ne îndrăgostim o singură da­tă și durează toată viața. A, și dacă îți țîșnesc fulgere din mîini sau simți că îți ard picioarele, să fugi.

„Suficient de banal încît să nu iasă în evidență”, îi amintește Hen­ri, cînd îl vede că strîmbă din nas. I-a ținut același discurs de mai bine de 12 ani. Spune tuturor că el este tatăl său. Este oarecum adevărat, fiindcă l-a crescut de la cinci ani și s-a plim­bat cu el prin toată Coasta de Vest a Ame­ricii de Nord. Dar de fapt, au fu­git.

John este unul dintre cei nouă copii care au supraviețuit distrugerii pla­netei lor de către o rasă invadatoa­re și au fost trimiși de mici copii să se ascundă pe Pământ, unde vor creș­te și vor învăța să-și folosească pu­terile. Pentru că John nu e un co­pil normal, nici măcar în lumea lui. El și ceilalți opt sînt cei mai puternici luptători de pe ce era odată pla­ne­ta lor, avînd fiecare cîte o moș­te­ni­re specială, pe lîngă viteză și forță imen­să. El e telekinetic. Via­ța pe Pă­mânt nu ar fi fost grea, dacă nu i-ar fi găsit mogadorienii. Acum, sînt vî­nați și trei dintre ei sînt deja morți. El urmează.

În povestea lui John Smith mul­te elemente ne sînt familiare. Ne aduce aminte și de Superman, super-eroul deghizat ca un om obi­ș­nu­it și de Twilight, povestea de dra­gos­te dintre un extraterestru și o li­ce­ancă, chiar și de Star Wars, mo­ga­dorienii seamănă cu mandalorie­nii, una dintre rasele de războinici din film. Știind lucrurile acestea di­na­inte, am pornit la cinema înarmat cu cîteva déjà-vu-uri serioase în min­te și cu un miros de kitch și de eșec. După ce s-au terminat flo­ri­ce­le­le am rămas însă cu o impresie mai mult decît plăcută. Un film spec­ta­cu­los, cu o intrigă bine în­che­ga­tă și care lasă loc la zeci de conti­nuări.

Nu este un candidat la vreun pre­miu, categoric, dar la fel de cate­go­ric, nici nu a pretins că ar fi. Pen­tru că între atîtea povești sociale și in­trigi de nedescîlcit, mai e nevoie de o gură de aer proaspăt. Iar dacă avem puțină imaginație, de ce n-ar putea veni și din partea lui John?