Ureche muzicală, ascult povești

Cînd vezi desenul naiv de pe coperta ce­lui de-al patrulea album al lui Jens Lenkman, te gîndești c-ai dat de niște melodii pe care doar niște adolescenți depresivi le-ar putea as­culta, într-o seară plictisitoare de-nceput de săptămînă. Dacă-ți dai voie să treci de im­pre­sia asta, s-ar putea să te trezești atît de prins în piesele de pe album, că o să vrei să as­culți numai Jens Lenkman cîteva zile.

Literele negre, crăcite și-mpinse cu stîn­gă­cie în partea dreaptă a coverului, te duc cu mintea la o serie de personaje bizare, blocate de Dumnezeu cine știe cît timp, într-o sală de aș­tep­tare. Un fost iubit mai melancolic, ochii ne­liniștiți ai unei mirese nehotărîte și-un Len­k­man mai tinerel, toți așteaptă momentul în care o asistentă zurlie să dea buzna și să stri­ge „Life will see you now”. De altfel, camera de așteptare nu-i este deloc străină artistului, ca­re a scris cea de-a noua melodie de pe al­bum, Postcard #17, cu frica și îndoiala pe ca­re le găsești în orice sală de așteptare – „If I just put this pen to this paper”.

În primul cîntec de pe album, „To Know Your Mission”, copilul Lenkman îi po­ves­teș­te unui misionar mormon că tot ce-și dorește să facă în viața pe care a primit-o este să as­cul­te poveștile oamenilor – „in a world of mouths/ I want to be an ear/ If there’s a purpose to all this /Then that’s why God put me here”. Vul­ne­ra­bilitatea hoinărește în mai toa­te piesele de pe album, amenințînd cu o în­tris­tare subită sau smul­gîndu-ți cîte-o părere de rău. Glasul le­neș o să prindă a-ți povesti de toa­te, începînd de la felul în care iubiții în­a­in­tează greoi într-o re­lație („Our First Fight”) și ajungînd pînă la a te avertiza asupra dis­tan­țelor care-și fac loc, pe nesimțite, într-o re­la­ți­e – „I couldn’t really see/ How I built a bomb shelter under every dream”.

Vocea caldă, cu ușoare inflexiuni, o să-ți spu­nă zece povestioare decupate cu mare mi­gală din viețile celor din jur. Iar dacă nu um­bli după intrigi fanteziste, ci ești mai degrabă fascinat de spiritul de observație al unui po­ves­titor, închipuie-ți că fiecare melodie de pe al­bum te va găsi holbîndu-te la un ochi uriaș, ca­re clipește odată cu tine, pe ritmuri pop, a­mes­tecate cu elemente de disco și samba.

N-o să vrei să-ți scoți căștile după ce-ai a­u­zit cîntecul care ți-a plantat păpădii în urechi. O să mai privești o dată coperta albumului „Life will see you now” și-atunci o să-ți a­duci aminte de o promisiune mai veche, pe care au mototolit-o și alții, înaintea ta. „Okay, if I’m go­nna write a song about this, I promise I won’t make it a sad song.”