Un trench pentru 21 de piloți

Twenty one Pilots alege, la fel ca în albumele precedente, să cînte despre anxietatea, depresie și stimă de sine, probleme pe care aceștia le abordează în melodiile lor încă de cînd s-au lansat, în 2009. De data aceasta însă, cînd vine vorba de noul lor album, „Trench”, se vede o maturizare a acestora. Lucrul poate fi lesne de observat dacă îți îndrepți atenția asupra versurilor, a coloanei sonore și chiar a combinației de genuri muzicale care alcătuiesc piesele.

Albumul pare să aibă o poveste care continuă de la o melodie la alta, lăsîndu-l pe ascultător să „decodifice” mesajele și personajele care se ascund în versurile sau chiar în titlurile piselor. Dacă melodia cu care se deschide albumul, „Jumpsuit”, transmite ceva din vibe-ul celor de la Black Keys, acesta este totuși spart de țipetele cu care Joseph alege să o încheie. Melodia imediat următoare, „Levitate”, este o combinație de indie, rock și rap. Multitudinea de genuri abordate derutează ascultătorul, dar versurile îl pot face să creeze conexiunile care fac din „Trench” o adevărată poveste. „If I keep moving, they won’t know /I’ll morph to someone else” („Dacă continui să mă mișc, ei nu vor ști”/ Mă voi transforma în altcineva), spun versurile celei de-a treia piese de pe album, „Morph”, care vorbește despre schimbările prin care este dispusă să treacă o persoană doar pentru a nu se izola de ceilalți.

Melodiile fac o trecere rapidă de la o stare la alta, făcîndu-te să crezi că ești în mintea debusolată a unui adolescent. Cînd triști, cînd nervoși, artiștii continuă să-și cînte mesajele pe tonuri mai joase sau mai înalte, încercînd să transmită ceea ce gîndesc în sunete care să fie cît mai ușor de ascultat. În „The Hype”, pe fundalul melodiei, se aud acorduri de ukulele care scot piesa din monotonie. Pe tot parcursul albumului nimic atît de agresiv ca finalul piesei „Jumpsuit” nu se repetă, în schimb e dominat de influențe reggae și rap. Multe dintre refrenele pieselor sînt cîntate în stil rap, de parcă artiștii ar fi enervați de o veșnică problemă pe care nu o pot rezolva.

Spre deosebire de celelalte piese, „My blood” este mai ritmată, păstrîndu-și un fel de liniaritate pe tot parcursul celor aproximativ patru minute. Versurile care par cumva obsesiv repetate „I’ll go with you/ I`ll go with you” („Voi veni cu tine/ Voi veni cu tine”) creează un fel de zonă de confort pentru ascultător, făcîndu-l să se concentreze mai mult pe ritm.

Întreg albumul „Trench” pare a fi unul mai ambițios, comparativ cu ce au lansat pînă acum, iar întreg materialul discografic arată ca un experiment reușit, în care explorează și alte genuri muzicale decît cele cu care ne obișnuiseră pînă acum.