Supa-alfabet a zeflemistului

„Try to win your interest back / But you ain’t having none of that” – încep abrupt no­ul lor album, „Damage and joy”, cei de la The Je­sus and Mary chain, după 19 ani de le­ne­vea­lă. Cum ei sînt și-așa genul ăla de trupă de ca­re n-ai mai auzit niciodată, n-ar trebui să te bagi cu picioarele în muzica lor pînă cînd nu afli și cum ar trebui s-o faci. Și pentru asta, se ce­re să-ți schimbi șosetele.

Albumul cu numărul șapte e un soi de con­tinuare a unui drum pe care l-au străbătut din ʼ83 și pînă acum, fie că au mai trecut și prin vreun studio, fie că au călătorit silențioși. Gă­sești în „Damage and joy” o împletitură de 14 piese mai degrabă reciclate decît noi. Să nu te miri și să nu ridici din sprîncene, dar ju­mă­ta­te dintre melodii sînt re-înregistrări ale unor pie­se lansate și cîntate deja prin concerte, dar într-o altă formă – ușor modificată la versuri sau li­ni­a melodică.

„War on Peace”, cea de-a doua melodie de pe album ar putea trece drept o radiografie a momentelor prin care trece orice cuplu, în zo­nele de vîrf circulînd, neîndoios, orgoliul – „Lo­ve don’t live here anymore/ Don’t come kno­cking on my door”. 53 de minute o să stai și-o să asculți despre regrete, așteptatul deprimant din fiecare dimineață ca ziua să se încheie cît mai curînd, iubiri care n-au apucat să se consu­­me sau avertismente pe care n-ar trebui să le treci prea ușor cu vederea. Dacă ai reușit să faci slalom printre cuvintele greoaie aruncate alan­dala între primele patru piese, cînd să ajungi la cea de-a cincea, „Song for a secret”, s-ar pu­tea să te împiedici de niște versuri care n-au cum să te lase indiferent – „Too old to crucify/ But too young for suicide”.

Pînă s-ajungi la ultima piesă, o să te con­ver­tești la zeflemiști, o să te resemnezi definitiv și-o să te gîndești dacă chiar merită tot efortul ăs­ta de-a trăi. Pui trasul concluziilor pe seama alt­cui­va și te bucuri de ultima melodie, „Canʼt stop the rock”. „You can bring peace to the Earth and the skies/ You can live, love, hate and start to die/ But you can’t stop the rock.”

Fie că le ia 19 ani să scoată un album, fie că-ți cîntă o baladă mai tristă, cum e „War on Peace”, frații Reid au grijă să-ți dea impresia că-i cam doare în cot de ce crezi sau simți tu pentru ei. Încă din momentul în care și-au lan­sat primul lor album, „Psychocandy”, Jim și Wi­lliam Reid au devenit cetățeni permanenți ai unei lumi în care ochelarii de soare nu se dau jos niciodată, fumul de țigară se-ngroașă cu fie­care cub de gheață aruncat în paharul de cock­tail și singura lumină pe care-o vezi, ei bine, ie­se din stroboscoape. Și nu te mai gîndi că nu­me­le trupei are vreo semnificație ascunsă, că nu-i așa. A fost ales la întîmplare și, deci, putea fi la fel de bine și Jesus Fuck.