Pe strazi, dupa un frizer

Nu cinta un rock ca al celor de la Guns n’ Roses si nici  un rock teribilist al formatiilor gen White Stripes. Jumatate italian, jumatate scotian, Paulo Nutini este o combinatie intre un rock lejer britanic, gen Coldplay si jazz pop cu influente de la Barry White. Chipul il trimite spre un James Blunt, de aceeasi natie de altfel, insa melodiile sale nu sint atit de romantice si prin versuri nu se aude cum implora dupa o dragoste eterna si fericirea alaturi de femeia visurilor sale. Artistul este un Bryan Adams, cu  ceeasi voce groasa, si un Rod Stewart, mai tinar si fara pantalonii galbeni strimti pe picioare.

Lansat in 2006, albumul "These Streets" este o compilatie intre balade lente, un pop rock mai lejer si piese parca special create pentru a te trezi dintr-o mahmureala. Intr-adevar, romantismul il cuprinde, dar macar nu sufera asa de mult din dragoste si nici nu se arunca de pe vreo stinca pentru ca s-a despartit de iubita lui. "First I’m perfect, then I’m lazy / And I was calling you my baby". In piesa "Jenny don’t be hasty" se cearta cu prietena lui; parafrazind versurile, iti dai seama ca pomeneste poate de prima lui iubire, unde partenera sigur era mai mare decit el. Ei bine, trebuie mentionat si faptul ca artistul nu are nici mai mult nici mai putin de 21 ani. Seamana un pic cu Joe Cocker, iar ca produs final, cinta foarte bine chiar si piesa "Rehab" a lui Amy Winehouse.

"Suddenly the air smells much greener now/ And I’m wondering around", (deodata aerul imi miroase mult mai verde si ma invirt prin preajma). "These streets" seamana a U2 mai putin galagios, iar "Autumn" e pentru cei care nu  sufera de nici o astenie sau depresie cauzata de caderea frunzelor.  Dar daca va vrea sa fie auzit si in America, va trebui sa isi mai tunda un pic din par, sa  se mai ingrase un pic, poate poate ca va semana un pic cu Justin Timberlake.

George GURESCU