Lama care iubeste si cinta

Un pic de la The Who, ceva de la Bob Dylan, o picatura de Oasis si vocea taioasa a solistului de la Razorlight, Johnny Borrell. Bine amestecate dau un indie-rock de top. Desi acuzata de lipsa de originalitate, trupa jumatate suedeza, jumatate engleza  a reusit deja sa prinda la ascultatori cu single-ul  melancolic "Wire to wire", de pe ce de-al treilea album "Slipway Fires".

Acrobatiile solistului si intensitatea "solitara" a glasului sau desprind Razorlight de multimea trupelor tipic britanice. Daca in "Wire to wire" vocea e tinguitoare, insotita de notele linistite ale pianului, in "Tabloid lover" capata valente de pop, intr-un ritm mult mai alert.

Incercarile de meditatie se strecoara in fiecare melodie, apelind la clisee pe tema dragostei, dar si la aluzii religioase. In "Hostage of love" un "eu" vorbeste unui alt "eu" despre cum "a intors celalalt obraz", cum "a fost crucificat fiindca si-a spus povestea", doar ca sa devina prizonieri ai dragostei. "Wire to wire" insira patetic intrebarile retorice despre iubire, despre cuplul pentru care dragostea e o durere impartasita "Cum sa iubesti cu o soarta plina de rugina?". Borrell se joaca, imbinind versurile sacadate, aproape vorbite, ca in "You and the rest", cu caldura si glasul molcom din "Stinger" sau "Go Thompson". Iar pianul sau chitara indulcesc tonul putin acid din "Hostage of love" sau "Burberry Blue Eyes".

Alternanta trist-ritmat se incheie cu mihnirea incurabila din "The House" – o piesa despre drama pierderii cuiva apropiat.

Dincolo de melodiile mai sterse ca: "Monster boots", "North London trash" sau "Blood for wild blood" si de versurile ambigue ramine ecoul vocii patrunzatoare a lui Johnny Borrell in starea celor ce il asculta.

Delia TOMEI