Iisus de vînzare

Într-o cameră goală cu pereți albi se aflã o femeie ne­gre­să, rasă pe cap. Stă așezată într-un colț, cu ca­pul sprijinit de peretele de­per­sonalizat. Fu­mea­ză o țigară și as­cul­tă un disc de la un pick-up a­șe­zat a­iurea, pe podea, unde mai zace o chi­tară electrică, o scrumieră i­men­să și niște foi scrije­li­te cu ver­suri haotice.

Starea narcotică degajată de vo­cea ei care trece de la trilurile tipice lui Whitney Houston, la urletele pli­­­ne de fu­rie desprinse parcă din­­­­­­­- tr-un con­cert Guano Apes, transpare per­fect în piese ca „Charlie Big Po­ta­to”, e­terna „Weak”, care este poa­te, cea mai no­torie piesă a trupei sau „He­donism”, readuse în prim plan. „Smashes and Trashes” e doar un alt nume pentru „Best-of”.

E o i­lu­zie să credem că noul album Skunk Anansie e cu adevărat nou, a­vînd în vedere că din cele 15 piese de pe album doar două sînt apariții 2009. Astfel, o trupă devenită o a­min­tire ambiguă într-un teanc de vi­ni­luri din anii ’90, a reapărut în memoria nostalgicilor rockului alternativ britanic din vremea cînd fanii Nirvana abia se îm­bră­ca­se­ră în doliu pentru Kurt. Skin, so­lis­ta vocală și imaginea definitorie a trupei, încorporează portretul femeii puternice, fără complexe legate de aspectul fizic, călită de mai multe re­lații eșuate și meca­nismele rugini­te ale societății.

„I can dream” și „Selling Jesus” sînt pastile amare cu efect halucinogen, iar noile apariții „Because of you” și „Squander” sînt piese construite ca reproșuri la persoana a do­ua către un etern vinovat, fie el individualizat sau ridicat la nivelul de con­cept. Un melanj între nou și vechi care cimentează un tribut ro­cku­­­lui alternativ.

Alexandra PANAETE