Glonțul de la capătul sforii

Băieților de la Robin and the Backstabbers le-a luat mai bine de-un an pentru a-și aduna toate piesele, scoase inițial ca single-uri, cîntate în concerte și între timp devenite hit-uri, și să le reunească sub forma unui al­bum. Așa a apărut „Bacovia Over­drive Vol. 1 Stalingrad”, o compilație de 15 ecouri, eterogene și mai enigmatice . C-un intro ce vestește mai degrabă pornirea în luptă a unui grup de bărbați, pe bătăi ritualice de tobe, și nu a unui material indie pop-rock. Ardoarea li se pierde în „Sat După Sat”, ceea ce nu e neapărat un minus, pentru că intensitatea din vocea lui Robin sca­de, „Bate-un ceas în altar/ La­tră timpu-n zadar”.

Ca o ex­tra­va­gan­ță boemă, „Ba­covia Over­drive” se perin­dă săltăreață pe ciupituri de chitară și ac­cen­tuează ră­gu­șeala din glasul solistului cu o dez­lăn­țuire în apropierea finalului, ca un zbu­cium. Așa i se face puțin loc „Igua­nei Făcă­toa­re de Minuni”, ca­re doar cu trei sau patru note de pian și fără un re­fren sau o explicație răs­co­lește: „Să vin­dem tot/ Rușinea face mi­nuni”. Și în ciu­da ha­o­sului presărat pu­țin cîte pu­țin peste fiecare piesă, îi dai dreptate so­­listului cînd mai articulează aspru cîte-un vers, notat ca pe-un petic de hîrtie murdară: „Undeva în cap mi s-a stins o lumină” din „Vînătoarea Re­gală”.

Robin and the Backstabbers n-au uitat să a­mestece moartea, frica sau violența cu lirismul.

Nu trebuie neglijate nici „Natașa” sau „Marele Zgomot”, melodii pe ca­re îmbinările corzilor de chitară par să facă noduri de sîrmă ghimpată în jurul rădăcinilor rock ale trupei. Cînd se ivește „SPNZRTR”, un fior ce-ți în­co­voaie șira spinării și-ți dă senzația de frică, e confirmarea că Robin and the Backstabbers nici aici n-au uitat să a­mestece moartea, frica sau violența cu lirismul unor „fantome de sub pa­turi/ Nu înțelegeți? Îmi trebuie gloan­țe, nu sfaturi”. Probabil cea mai cu­nos­cută de pe întregul album e „Soare Cu Dinți”, pentru că e singura pe care din­tre toate se și poate dansa, cu zdrăn­gă­neli de chitară pe fundal și în­cre­din­țarea că „Se lasă noaptea în fotografii/ Dar noi aruncăm cu zaruri noi”.

Robin and the Backstabbers sînt niște ciudați. Niște tipi anapoda ca­re plac tocmai pentru că sînt altfel, iar la asta se pricep cel mai bine. De foar­te puține ori mecanic, iar acolo un­de e cazul vina nu cade asupra lor, ci pică asupra artificiilor instrumenta­le. Cam așa ar fi arătat o formație indie pop rock dacă Bacovia și contemporanul său, Virgil Mazilescu, s-ar fi apu­cat de zgîndărit instrumente muzicale și le-ar fi lăsat în pace pe cele de scris.

Mădălina MORARU