Gînduri din balansoar

N-o să vorbesc nici despre cît de mult a însemnat pentru blues sau rock’n’roll, nici despre cît de mult îmi place să ascult „Won­derful tonight” exact înainte să plec undeva noaptea cu trenul. O să vor­besc despre albumul Clapton, des­pre punctul în care fostul chitarist de la Derek and the Dominos aduce aminte de un Nat King Cole cu o chitară clasică și o inimă frîntă.

Piesele diferă de stilul care l-a consacrat pe artist, trecînd de la balade de o veselie molcomă, în stilul cîntăreților de jazz din anii ’60, pînă la piese care amintesc de Clapton în epoca Cream, entuziast și romantic.

„How deep is the ocean” și „Autumn Leaves” sînt firești în sti­lul lui, de o naturalețe care trimite la o alee luminată pal doar de un felinar afumat, o bancă și două siluete diafane care se pierd în întuneric. „Rocking chair” este despre ac­cep­tarea finalului ca un premiu. Un bătrîn în balansoar, cu un pahar de gin și bastonul alături, așteptînd răb­­­dător sfîrșitul. O odă a expectativei în cel mai elegant mod posibil.

„My very good friend the milk­­man” e un instantaneu al unui coti­dian anacronic, desprins dintr-un ta­blou cu tapet inflorat, o doamnă cu bucle castanii zîmbind cu buze roșii și fumul unei pipe urcînd în dantelă spre tavan.

Clapton este Dumnezeu. De la un grafitti pe o stradă londoneză pînă la o stare de spirit dată de „River of tears” auzită dintr-un bar pustiu un­deva după miezul nopții prin ploaie, e doar un pas. Este un poet tăcut care își plînge pe coarde de Gib­son regretele tardive și promisiunile ui­tate, iar albumul din septembrie este un poem al blues-ului timpuriu.

Alexandra PANAETE