Caruselul cu trăiri

Album: „Voices”
Artist: Phantogram
An: 2014
Gen: Indie electronic

Ca să treci de la o iluzie optică la una au­di­tivă n-ai nevoie decît de o chitară și cîteva de­gete purtate pe clape. La chitară cîntînd blînd și delicat un bărbat, iar la clape, ner­vos și apăsat, o femeie. Cel puțin asta o de­mon­strea­ză trupa Phantogram care din 2007 și pînă acum și-a conservat atît de bine stilul de a cînta, încît cele două albume lansate în șapte ani par să fie unul singur.

Ceea ce s-a schimbat este accentul so­lis­tei care parcă și-a mai domolit din modul de a pro­nunța aproape franțuzit fiecare cuvînt. Iar dacă asta dădea farmec primului album, cel de-al doilea, „Voices” nu atrage la o primă as­­cultare prin nimic deosebit. Însă, după ce îți formezi o idee de ansamblu, realizezi că în fi­ecare melodie de pe album este ascunsă cîte o stare. Uneori pare a fi de euforie în „Fall in Love”, iar mai apoi alunecă într-un declin al sentimentelor contradictorii în „Never Going Home”, potolindu-se prin melodia care încheie împăcat albumul „I Don’t Blame You”. De fapt, și partea instrumentală a fost gîndită ca o serpentină a ritmurilor, avînd o oa­recare ciclicitate. Niciuna dintre melodii nu își iese din matca electronică, încercînd să păstreze o linie melodică cu care deja au fost obișnuiți cei care îi ascultă.

„Voices” nu este neapărat un album cu voci, ci este unul al glasurilor pe care îl ca­pă­tă gîndurile din interiorul fiecăruia dintre noi. Iar acestea prind viață prin intermediul versurilor sau al melodiei. Indiferent de sta­rea pe care o expun, versurile, odată spuse, ard aș­teptările avute și le transformă în simple cu­vinte. Un paradox pe care îl dezvăluie al­bu­mul este faptul că melodiile despre relații di­zolvate, moarte, distanță de casă sau lipsa prietenilor au un ritm vioi și alert, încît dacă nu ai asculta versurile, ar putea fi genul de me­lodie cu care să îți începi optimist di­mi­neața. Astfel „The Day You Died” este atît de plăcută la o primă ascultare, încît e im­po­si­bil să nu dai măcar simbolic din picioare. Iar me­lodiile care par să dea mai multă spe­ran­ță sînt monotone și cu o chitară abia sesizabilă pe fundal. Chiar din deschidere „Nothing But Trouble” te introduce în starea de nepăsare față de fiecare trăire. Pentru că toate trebuie să treacă prin mintea noastră, fie că sînt dezamăgiri, declinuri sau stări euforice care nu țin mai multe de patru minute.