Călare pe autostrăzile rockului

Foo Fighters este una dintre formațiile alea pe care dacă le-ai ascultat în trecut e aproape im­posibil să nu le recunoști stilul cîteva al­bu­me mai tîrziu. Fondată de fostul basist de la Nir­vana în 1994, trupa a reușit de-a lungul a­ni­lor să-și păstreze aceeași identitate ca la în­ce­put. Acum însă, la cel de-al optulea album, a­mericanii și-au propus un stil mai îndrăzneț. Ast­fel, în „Sonic Highways”, aceștia au făcut „cel mai clasic lucru posibil” pe care l-ar face un rocker după cum spun criticii. Și anume, pentru fi­e­ca­re melodie în parte din album, trupa a că­lă­torit în opt orașe iconice pentru rockul a­me­rican, unde și-au înregistrat pro­ducțiile în stu­diouri la fel de faimoase.

Altfel spus, Foo Fighters a călcat pe pașii u­nor mamuți precum Ramones, vizitînd Chi­cago, Austin, Nashville, Los Angeles, Se­a­ttle, New Orleans, Washington și New York. Aici, aceștia au căutat inspirație pentru pro­iec­te viitoare și s-au întîlnit cu artiștii locali ca­re au țin în viață spiritual rockului clasic pen­tru ca la final să scrie cîte o melodie pentru fi­e­care dintre orașe, cu versuri specifice. În a­ce­lași timp, în fiecare dintre aceste provincii, for­mația a filmat și un documentar cu a­ce­lași titlu ca și albumul, pentru HBO, care de­o­cam­dată a fost primit cu reacții pozitive din par­tea fanilor.

Cît despre albumul în sine, acesta sună pu­țin diferit față  de ce cîntă americanii în mod nor­mal, aventurîndu-se pe tărîmul rockului cla­sic, ceea ce nu-i ceva rău însă pare forțat la u­nele melodii precum „What Did I Do, God as My Witness”. În schimb, „Something from no­thing”, care este și cea care deschide com­pi­la­ția este cea mai reușită. Tobele care se ar­mo­ni­zează perfect cu chitara construiesc o furtună care pare că vrea să măture totul în calea ei. A­poi, ritmul e păstrat în „The Feast and The Fa­mine” care abuzează nemilos de chitară. Ver­surile nu sînt cine știe ce, dar te prind ra­pid și îți rămîn în cap.

Singura nemulțumire pe care o am cu „So­nic Highways” e că deși ideea proiectului e in­teresantă, pus cap la cap, se vede că lip­seș­te o tematică mai distinctă a albumului. Tot­o­dată, am apreciat noua abordare, însă aceștia nu și-au dus formula mai departe și au aplicat-o parcă cu frica unui eșec, iar u­ne­le melodii se simt incomplete. Un alt element aparte al compilației este coperta, care a fost gîn­dită și realizată de Stephen Martiniere, ar­tist care a lucrat la filme precum „Tron: Legacy”, „Star Wars”, „Al cincilea element”, „Avengers 2”, sau „Guardians of the Galaxy”. În orice caz, este lă­u­dabilă inițiativa celor de la Foo Fighters și ră­mîne de văzut abia la următorul album, cînd vor asimila mai bine tot ce au adunat în a­ceas­tă călătorie, dacă au învățat ceva sau nu.