Veronica Roth: Sîntem din ce în ce mai conștienți de defectele noastre și vrem să ne vedem în poveștile pe care le citim.

Prezența la Iași a scriitoarei Veronica Roth, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, a fost ca un duș rece pentru amatorii de literatură, dar și pentru snobii care și-au făcut, inevitabil, drum la Iași pentru a respira același aer cu unii dintre cei mai buni scriitori din lume. Veronica Roth este autoarea trilogiei „Divergent”, care s-a vîndut în 35 de milioane de exemplare, a fost și ecranizată și a fost printre primele pe lista de bestsellere a New York Times în perioada 2011-2013. E exemplul perfect că așa-zisa „literatură comercială” nu e doar cea care vinde bine, ci și cea care are personaje bine construite, se impune nu doar prin marketing, ci printr-o rețea internațională de fani, și are autori cu picioarele pe pămînt. Veronica Roth nu crede că a ajuns, la 29 de ani, să cunoască intimele taine ale literaturii, iar dacă nu le va cunoaște vreodată, tot se va bucura de scris și va scrie atîta timp cît va exista interes pentru poveștile pe care le are de spus.

V-ați simțit vreodată într-un oraș de milioane de oameni cum e New Yorkul, unde ați fost de atîtea ori, ca fiind „divergent” (n.red. diferit, termenul reprezintă titlul primului roman al Veronicăi Roth și reprezintă și numele trilogiei în care a apărut)?

Cred că toată lumea e „divergent”, pentru că oamenii nu intră în categorii cu ușurință, nu așa funcționează, e foarte complicat. Dar cred că toată lumea e puțin „divergent”, nu mă simt mai diferită decît se simt probabil alți oameni.

Nu asta e impresia pe care mi-au lăsat-o cărțile tale, de asta am întrebat. Se simte cumva că prin personajele create încerci oarecum să exprimi, la un anumit nivel, că nu te potriveai exact în unele medii în care ai trăit, nu îmi dau seama exact unde.

Da, poate, dar cred că ne simțim cu toții așa, mai ales cînd sîntem adolescenți. Cred că îmi doream să nu fiu normală, să nu mă potrivesc, că asta înseamnă că sînt specială. Dar acum, că sînt mai în vîrstă, mi-am dat seama că e în regulă să fii normal, să nu ai nimic deosebit.

Ți-ai construit cărțile pe felul în care ai văzut alți oameni sau pe felul în care te-ai văzut pe tine? Ideea aceasta de a fi diferit, „divergent”, de a avea abilități dincolo de normal, apare și în cărțile tale mai recente, cănd vorbești de așa numitul „currentgift”. E tot o formă de a fi diferit prin ceva, toate duc conceptele duc la ideea de special, dar nu neapărat „un special” pozitiv.

Un special care nu le place întotdeauna oamenilor.

Exact. Acel tip de special care te face să fii arătat cu degetul pe stradă. De aceea întrebam dacă ai construit cărțile pe felul în care ai văzut alți oameni sau prin felul în care te-ai văzut pe tine în comparație cu ei?

Probabil un pic din amîndouă. Am încercat să mă uit sincer la felul în care este societatea și la cum tratează oamenii. Și cred că una dintre problemele cele mai mari pe care le avem – aceea că nu tratăm oamenii îndeajuns de bine. O auzi în retorica din politică, în felul în care vorbim despre oameni. În SUA, acum, e reluată discuția despre imigrație în felul acesta – nu îi vrem pe „oamenii aceia” în țara noastră. Pentru mine e o prostie, negi toate lucrurile minunate pe care le aduc oamenii diferiți, mai ales într-un loc ca SUA, format în jurul unui grup de oameni din mai multe locuri care au venit laolaltă. Să uiți intenționat acea istorie mie se pare o pierdere nemăsurabilă. Mai ales că amîndoi părinții mei sînt imigranți, iau lucrurile foarte personal.

Ai început să scrii de tînără, sînt mulți scriitor care au început la 20-21 de ani, alții care au început la 28 regretă că nu au început mai devreme. A fost greu să găsești o poveste care poate prinde, care se poate încadra, în volumul imens de literatură pe care îl avem acum, chiar și literatură contemporană?

E intimidant. Sînt o mulțime de lucruri minunate în literatura de astăzi. Atunci cred că aveam aroganța tinereții, cînd am început. Nu m-am gîndit dacă va fi la nivelul și valoarea altor cărți, am spus pur și simplu că vom vedea cît de departe pot convinge oamenii să creadă în romanele mele pînă să eșuez. Și pur și simplu s-a întîmplat să prindă la momentul potrivit cu oamenii potriviți. Încerc de atunci să fac tot ce pot mai bun. Nu știu dacă este la fel de bun ca operele care mai există pe piață sau dacă este mai bun. Încerc să nu mă gîndesc la asta.

Cînd ți-ai dat seama că va fi o carte de succes?

Cred că s-a întîmplat încet. Întîi un editor a vrut cartea și ăsta a fost un semn bun pentru mine – uite, un editor crede că merită ca romanul meu să fie publicat! Înainte să fie public, toată lumea de la editură îl citea fiindcă erau foarte curioși să vadă ce aveau acolo. Aveam sprijinul lor – oamenilor ăsta le plăcea, iar ei iubesc în general cărțile bune, înseamnă că s-ar putea să fie bine. Dar sînt mereu pesimistă, am fost convinsă că va fi un eșec. Chiar și cînd făceau filmul eram sigură că nu se va face. Nu știu, cred că așa sînt eu.

Cînd avea 16 ani am făcut foarte multe greșeli, am fost și egoistă. Cred că e normal pentru un adolescent, de aceea am și vrut ca protagoniștii mei adolescenți, să fie așa cum sînt adolescenții astăzi, iar asta îi va ajuta și pe tinerii care citesc să își dea seama că, deși nu faci lucrurile ca la carte de fiecare dată, tot poți fi eroul poveștii sau să faci ce trebuie în final. Greșelile nu te fac să fii lipsit de valoare.

Cum ți-ai structurat cărțile, seria Divergence și Carve the Mark? Știai că vor fi trilogii, că vei scrie două cărți sau s-a întîmplat în ce timp ce scriai?

Cu „Carve the Mark” m-am pregătit atît pentru a scrie o trilogie, cît și pentru două volume. Am trimis-o agentului meu cu care lucrez de zece ani, am mare încredere în ea, și am întrebat-o care dintre variante sună mai bine și ea a spus că, clar, duologia. Deci așa am rezolvat-o. Cu Divergent mi-au cerut de la început să stabilesc o structură și părea a fi de la început potrivită pentru trei cărți. Însă acum, după ce am scris o trilogie, sînt cam reticentă să mai scriu una, pentru că structura e de așa natură încît cartea a doua e menită să lămurească unele lucruri, dar nu pe toate, și e greu să faci ca totul să se simtă ca o operă completă.

Deci problema e trecerea prin a doua carte.

Așa este, de aceea dacă poți să o eviți este mult, mult mai ușor. (rîde)

Am observat că eroii tăi nu sînt de la început bun, le poți spune într-un fel imperfecți, au intenții bune, dar nu iau mereu cele mai bune decizii. Natura umană ne obligă pe toți să nu fim perfecți, dar i-ai intenționat să fie așa sau a fost un efect de neevitat al poveștii cînd ai scris-o?

Nu, a fost intenționat, am vrut să mă asigur că orice s-ar întîmpla ei conduc povestea, spre bine sau rău, iar pentru mine asta face un personaj puternic. Totodată, eu cînd avea 16 ani am făcut foarte multe greșeli, am fost și egoistă. Cred că e normal pentru un adolescent, de aceea am și vrut ca protagoniștii mei adolescenți, să fie așa cum sînt adolescenții astăzi, iar asta îi va ajuta și pe tinerii care citesc să își dea seama că, deși nu faci lucrurile ca la carte de fiecare dată, tot poți fi eroul poveștii sau să faci ce trebuie în final. Greșelile nu te fac să fii lipsit de valoare.

Ideea de a concepe personaje foarte complexe este importantă pentru toți scriitorii

Crezi că am trecut, la nivelul literaturii, de personajele „good guys”, de situațiile în care vine Sherlock Holmes și rezolvă totul?

Cred că oamenilor le vor plăcea întotdeauna astfel de cărți. E o evadare, e o lume închipuită în care te gîndești că ai să poți și tu să fii la fel de grozav ca ei la un moment dat. Cred că le va plăcea mereu oamenilor, dar în același timp există o presiune din ce în ce mai mare și pentru un alt tip de literatură. Sîntem din ce în ce mai conștienți de defectele noastre și vrem să ne vedem în poveștile pe care le citim.

Nici tu nu ai o poveste în linie dreaptă. Ești cea mai tînără dintr-o familie cu trei copii, și asta am înțeles că e cam cea mai grea poziție.

Puțin, da, dar în același timp devii și fata preferată.

Ai trăit un divorț al părinților, părinți care au fost ambii imigranți, iar bunicii tăi au fost într-un lagăr de concentrare în tinerețe. Ai devenit religioasă prin alegere, în ciuda îndepărtării mamei tale de religie, de creștinism.

Da, ea a fost la școala catolică, a fost un mediu foarte strict, n-a putut să mai facă față.

De aceea personajele tale feminine sînt atît de complex gîndite? Din cauza exemplelor pe care le-ai avut în jurul tău sau a celor pe care ți-ai fi dorit să le ai în jurul tău dar nu s-a întîmplat?

Simt că am avut exemple puternice și pozitive în jurul meu, dar oamenii care au trecut prin situații foarte dificile sînt mai puternici. Mama mea, spre exemplu, cînd au divorțat părinții, a trecut mai departe pentru noi, pentru binele copiilor și pentru ea, dar în special fiindcă se gîndea la noi. Tot ce a făcut vreodată a făcut pentru noi. O admir foarte mult. Cred că ideea de a concepe personaje foarte complexe este importantă pentru toți scriitorii, de aceea mi-am și impus-o ca standard: vrei să scrii despre cineva care trăiește. Dar cînd scriu despre femei, îmi propun să scriu despre felul în care femeile se descurcă în anumite situații. Nu trebuie să fie perfecte, dar contează felul în care acționează în interesul oamenilor din jurul lor, în sprijinul propriului interes și a felului în care alegem ce e bun și ce e corect. Da, cred că a fost important pentru mine.

Ți-ai urmărit vreodată rădăcinile în Germania sau Polonia?

Am fost în ambele, da. Am trăit în Germania cînd am fost copil, am învățat multă germană, dar am uitat-o complet cînd ne-am întors în State pentru că n-am mai vorbit-o deloc. E greu să ai părinți care vorbesc două limbi diferite, nu prea pot vorbi unul cu altul decît în engleză și tu atunci ar trebui fie să înveți trei limbi, fie doar engleza. Și la mine a fost doar engleza. Am fost recent la un eveniment editorial în Varșovia, ceea ce a fost extraordinar. E ciudat să mergi într-un loc în care, în mod ciudat, toată lumea ți se pare că seamănă cu tine și unde începi să vezi ce ai avea în comun cu ei, chiar dacă nu i-ai întîlnit niciodată.

Să înțeleg că consideri capitolul acela al vieții tale închis, cu rădăcinile din Germania și Polonia, sau ești deschisă să le explorezi?

Nu, nu, cum să-l închid? Cu cît avansez mai mult în vîrstă, cu atît mă preocupă mai mult. Bunicul meu, care a fost în lagărele de concentrare, a murit acum 2 ani la 104 ani. Simt că, din acel moment, am devenit și mai interesată de istoria familiei mele. Deci cu cît înaintez în vîrstă sînt acest aspect devine și mai interesant și mai important.

Sînt multe cărți create în distopii, în medii post-apocaliptice, care au avut foarte mult succes în momentul în care ai lansat și tu seria Divergent. Crezi că ar fi avut succes dacă erau publicate în perioada de zece ani dinainte să publici și tu Divergent sau a fost un trend în care ai intrat la rîndul tău?

Am avut timing foarte bun. Doar ce prinsese Hunger Games și toată lumea în zona editurilor căuta povești plasate în distopii fiindcă toți voiau să facă ce a făcut deja Hunger Games. Și s-a întîmplat ca eu să am o astfel de poveste la momentul respectiv. Sînt foarte recunoscătoare pentru că acea serie a lansat lucrurile în acest trend. Și cred că sînt cărți bune, arată oameni tineri care iau măsuri împotriva lucrurilor care li se par lor că nu funcționează în lume.

Am citit că ai fost inspirată de seria Harry Potter și ai spus că ai înțeles de acolo cît de importantă este emoția în scrierea unui roman, fiindcă în lipsa unui sentiment real de pierdere cititorii nu pot rezona cu personajul.

Așa este, în seria Harry Potter nu îți dai seama cît de rău este Voldemort pînă cînd nu simți asta. Nu e suficient să știi că a omorît o mulțime de oameni acum mult timp, pentru că asta e în trecut și nu te poți conecta la el, dar cînd urmărești povestea lui Harry și îl vezi cum pierde oameni în jurul său, devine limpede că mizele sînt foarte ridicate. Mi-am dat seama că, pentru a putea să spui că ceva este în neregulă în lume, trebuie să arăți ce anume este rău, dar și consecințele, pentru ca totul să pară real.

Asta face critica bună – îți arată o nouă perspectivă asupra muncii tale

În cărțile viitoare mai încerci să abordezi distopii, ca în „Divergent”, alte lumi, ca în „Carve the Mark”, sau te vei întoarce pe Pămînt?

Pot să îți spun cîte ceva dintre proiectele de viitor, pentru că le-am anunțat chiar astăzi dimineață (n.red. ieri, vineri, 5 octombrie). Am o colecție de povestiri scurte care urmează să apară toamna viitoare și explorează lumi futuristice în mod exclusiv. Unele sînt de pe alte planete, unele mai aproape de Pămînt, unele doar post-apocaliptice, sînt șase în colecție.

Conectate la „Carve the Mark” sau separat?

Poate, dar nu toate (rîde). Lucrez și la un roman pentru adulți de tip SF, fantasy, care va apărea la un moment dat, numit „The Chosen One”, despre un grup de oameni care și-au învins personajul negativ din lumea lor cu zece ani în urmă și acum se ocupă de ce a rămas în urma lui. Lucrez deci la aceste lucruri – o distopie SF și un roman un pic mai puțin din această lume, dar destinat adulților.

Ai crescut, într-un fel, cu opera ta.

Da, se poate spune că da.

Se pare că viitorul distopian pe care l-ai plănuit în „Divergent” începe să prindă viață destul de mult în America, de doi ani încoace.

Pentru că o să construim un zid, nu?

Și se pare că vreți să tăiați conexiunea cu restul lumii.

E puțin ciudat, nu-i așa? Cînd am scris eu cărțile îl aveam președinte pe Obama și nu ne făceam niciun fel de grijă despre astfel de lucruri și acum… iată. Nu știu ce să spun. Dar ce vrei să mă întrebi?

Vreau să știu părerea ta despre situația de acum din State, mai ales că provii dintr-o familie de imigranți.

Păi mă întreb oare nu am învățat nimic din toate cărțile care au fost scrise despre un astfel de viitor. Fiecare viitor distopic are un zid prin care oamenii sînt deconectați de lumea din jurul lor. E primul pas pentru a crea o distopie. Mă tem de ceea ce se întîmplă acum și tot ceea ce putem face noi este să votăm. Încerc să îi încurajez pe tineri să voteze în State, vreau să votez și eu, și vom vedea ce se întîmplă.

Mă întreb dacă oare nu am învățat nimic din toate cărțile care au fost scrise despre un astfel de viitor. Fiecare viitor distopic are un zid prin care oamenii sînt deconectați de lumea din jurul lor. E primul pas pentru a crea o distopie. Mă tem de ceea ce se întîmplă acum în SUA și tot ceea ce putem face noi este să votăm.

În 2015 am auzit prima dată strigarea „Build the wall” și m-am gîndit direct că iată ce conexiune interesantă cu o carte pe care doar ce-am citit-o. Poate că președintele a citit cărțile și s-a inspirat de acolo.

Nu mi-aș dori absolut deloc să mă gîndesc la asta. Am putea vorbi despre asta o grămadă de timp, concluzia este că ceea ce se întîmplă acum este o nebunie și îmi doresc din tot sufletul să se termine cît mai curînd. Vom avea și alegeri în curînd și am emoții în legătură cu ele.

Într-un interviu mai vechi ai vorbit despre un program de scriitură creativă care a schimbat felul în care te-ai adaptat la literatură și acesta este un lucru care avea cîndva tradiție în România, să fii într-un cenaclu literar, să te supui unui peer review, să își încerce mîna tinerii autori interesați de scriitură, care nu au posibilitatea de a se exprima altfel. Sînt astfel de experiențe obligatorii pentru a putea ajunge să îți apreciezi mai bine munca?

Da, da. Cred că a primi o critică obiectivă pe ceea ce scrii este unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le poți face ca să fii mai bun ca scriitor. Dar cel mai important lucru este să scrii. Cu cît scrii mai mult, cu atît ajungi mai bun la asta, ca orice altă îndeletnicire, dar este important să auzi ce cred alții despre ce scrii. Nu trebuie să fie duri, dar chiar dacă sînt, trebuie să înveți din asta. Ajungi uneori atît de prins în munca ta încît nu îți mai dai seama de locul în care ai ajuns și ai nevoie de cineva care să îți arate asta. Cred că asta face critica bună – îți arată o nouă perspectivă asupra muncii tale și ce tendințe ai ca scriitor, la ce ar trebui să mai lucrezi. Chiar dacă nu faci parte dintr-un program de scriere creativă, poți aduna laolaltă un grup de oameni cărora le place să scrie și puteți să vă confruntați scrierile. E ceva ce pot face oamenii, gratuit, pe timpul lor. Scrisul e minunat din punctul ăsta de vedere, ne egalizează cumva, toți putem să facem asta.

sursă foto: parade.com