TVR are foarte multe proceduri care îți închistează libertatea de a imagina

Stelian Tănase, fostul director al Societății Române de Radio și Televiziune, demis pe 21 septembrie 2015, nu vrea să mai apară la nicio televiziune, ci vrea să se dedice în totalitate scrisului. Pe 30 octombrie acesta și-a lansat ultima carte, „Diavolul și mumia”, care ironizează secolul al XX-lea. Subiect pe care a ales să-l discute și la conferința „Un secol urît și scurt – Secolul XX”, găzduită de Universitatea „Petre Andrei” din Iași. Istoria l-a intrigat întodeauna și de aceea nu evită să discute despre întîmplările, scandalurile sau discuțiile tăioase în care a fost implicat. Asta pentru că trecutul este „un rucsac de care nu ne putem debarasa” și pentru că discuțiile cu fostul ministru Gabriel Oprea sau cu jurnalista Brîndușa Armanca despre cenzură încă nasc întrebări. Acum, Stelian Tănase nu trebuie să se mai ocupe de supervizarea unei emisii TV, nu face parte dintr-un partid, nu mai predă istorie în fața a zeci de studenți, nu mai realizează emisiuni și nici nu mai este redactor al vreounei reviste. Spunînd că și-a găsit liniștea, Stelian Tănase doar scrie și comentează pe blogul său ce fac politicienii români.

Ați spus că pentru dumneavoatră „istoria nu este o ladă cu vechituri din pod, este ceva viu”. Ce vă alimentează dorința de a o ține în viață?

Nu trebuie să tratăm istoria ca pe un pod cu vechituri, trecutul nu e trecut. O facem inerent, îi avem în minte pe părinții noștrii, amin­ti­rile noastre, iubirile noastre, copi­lă­ria… Le ducem cu noi ca pe un rucsac, nu ne putem debarasa. Eu aș fi fericit să mă trezesc într-o zi ca o foaie albă și să nu am complexele trecutului, a greșelilor pe ca­re le-am făcut, a oamenilor de ca­re m-am despărțit. Nu se poa­te, din cauza asta trecutul este în noi, tră­iește în noi. Avem doar impresia că ziua de ieri a trecut. Ziua de ieri nu trece niciodată. Trăim cu amin­ti­rile, sînt mai rele ca o nevas­tă sau ca un vecin care toata viața ta îl vezi acolo peste gard.

Sînteți scriitor și totuși ați ales să faceți televiziune, să fiți profesor la universitate, v-au plăcut aceste alternative?

Sînt un scriitor care nu poate trăi din scris. În România avem cel mai mic consum cultural, avem cele mai mici tiraje pe cap de locuitor din Europa. Dacă România ar cum­păra 20-30.000 de exemplare din fie­care titlu pe care eu îl produc aș putea să stau acasă și să nu fac ni­mic altceva decît să scriu. A trebuit să-mi găsesc alte ocupații, unele vul­gare, cum este aceea din televizi­u­ne, ca să pot supraviețui să-mi educ co­pilul, să locuiesc decent, să pot să călătoresc în marele centre cultura­le. Asta a fost, întodeauna am avut un second job. Sînt cîteva portițe, dar și alea sînt foarte firave. Româ­nii nu citesc, asta o arată toate statisticile, nu este un secret pentru mine și nu vreau să supăr pe nimeni.

Tendința televiziunilor actuale este aceea de a realiza emisiuni care să le aducă audiență, chiar dacă pentru asta apelează la anafalbeți și la scandal. Cum s-a ajuns la asta?

Asta dictează piața. Sînt campio­a­ne la audiență, precum ProTV-ul și Antena care sînt de 20 de ani pe piață, și sînt televiziuni nou apăru­te, după 1989. Dar cele mai multe au niște audiențe neglijabile. Fiecare are o emisiune sau două care merg mai bine, în rest au audiențe sub unu. De acestea nicio agenție de publicitate nu este interesată decît dacă are un public focusat. De exem­plu, ăia care iubesc grădinile se uită și la emisiunile care au sub unu au­diență pentru că iubesc produsele de grădinărit, la fel și emisiunile de cooking, aceeași problemă, nu țin să fie audiență de zece. Sigur ar fi foarte fericiți, dar pot să-și plaseze produsele și să își facă reclamă pe o audiență mai mică. Aceste emisiuni focusate pot să atragă publicul de nișă, cei interesați de industria respectivă.

Spuneați că în ziua de astăzi sînt foarte multe emisiuni second hand. Sînt voci care spun că ele se regăsesc și la TVR.

Nu. TVR-ul este un caz special, este televiziunea publică din Ro­mâ­nia, care a ajuns într-o situație dramatică și cred că decăderea ei are două momente. Odată cînd au apărut emisiunile private și au ge­nerat o concurență la care TVR-ul, cu vechile reflexe „comunistoide”, nu s-a adaptat, fiind o ierarhie foar­te mare care pe atunci avea peste 3.000 de angajați. Alt aspect ar fi că anumite reglementări de la înce­pu­tul anilor 2000 au fost întodeauna în defavoarea televiziunii. În loc să genereze resurse, i s-au luat re­sur­se și a ajuns la datoria pe care o are, ca­re a crescut an de an. Eu am încercat să stopez acest fenomen cu un succes relativ, adică am redus chel­tuielile foarte mult, dar datoriile vin din urmă, au penalități și, practic, stri­vesc televiziunea. Ea trăiește bi­ne. Dacă cineva i-ar tăia datoriile, televiziunea ar trăi bine, s-ar putea susține pe ea însăși, chiar cu nu­mă­rul de angajați de acum, fiindcă sînt 2.450 – 2.500 în momentul acesta. Dar datoriile acelea tot cresc și este o datorie din pix, nu una structurală. Televiziunea nu s-a împrumutat, nu a făcut niște cheltuieli acum zece ani pe care trebuie să le plătească.

Eu aș fi fericit să mă trezesc într-o zi ca o foaie albă și să nu am complexele trecutului, a greșelilor pe ca­re le-am făcut, a oamenilor de ca­re m-am despărțit.

Totuși cum trăiește TVR-ul?

TVR-ul trăiește din taxe în proporție de 66% și restul vin din diverse fonduri. De exemplu, publi­citatea este foarte modestă pentru că avem o legislație a publici­tă­ții împotriva TVR-ului. Are un tra­ta­ment discriminatoriu în com­pa­ra­ție cu televizunile private. Sînt nu­mai opt minute de publicitate în loc de 12 și jumătate cît au voie să dea televiziunile private, nu are voie să pună publicitate pe burtieră, nu are voie să întrerupă un meci, nu are voie să facă ferestre. Toate televizi­u­nile private fac asta. Agenții de pu­blicitate de ce ar plasa spotul la TVR cînd știu că nu poate să iasă în față? La BBC se plătește taxă, dar nu are publicitate. Eu sînt de acord cu această formulă. Am pledat pen­tru ea în fața colegilor mei, la Par­la­ment, la Guvern. Pe unde am pu­tut. Bineînțeles a fost un dialog al surzilor. În lumea românească nu ne auzim unii pe alții.

Din cauza audiențelor și postul TVR Cultural a fost închis. Audiențele scăzute se datorează modalității de realizare a emisiunilor sau a românilor care, după cum spuneați, nu sînt consumatori de cultură?

Consumul de cultură este cel mai mic din Europa, jumătate din populația României trăiește sau lucrează în zonele rurale unde nu ajunge nicio publicație. Nu putem să citim un ziar într-un sat din Ro­mâ­nia. Avem cel mai mare procent de analfabetism și cel real și cel func­țional. Acesta este mediul. Un post cultural nu are public. Totuși eu am încercat ca TVR2 să fie „cultural”, pentru că am promis la instalarea mea să fac mai multă cultură și cred că am făcut mai mult decît pînă de­cît cei care au fost înainte directori. Nu voiam să fie în totalitate cultu­ral pentru că am încercat să fac un amestec între produsele obișnuite și produsele de cultură ca să atrag publicul postului și spre emisiuni de cultură. Altfel, cînd scrii cultură pe o emisiune omul trece pe un alt canal, de la o emisiune glossy trece la o emisune cu fete în bikini în ca­re se vorbesc tot felul de chestii private despre viața amoroasă a unor starlete de care nu a auzit nimeni. Normal, se duc să vadă sînge, certuri, scandaluri, mizerii, porno și atunci sigur că, repet, dacă pui pe o emisune această ștamplă „cultu­ră” trec pe alt canal, democratic.
Și pe TVR3 sînt difuzate emisiuni cu teme culturale, piese de teatru, spectacole din anumite orașe și rezistă.
Eu le-am spus colegilor mei, directorilor de la TVR, că uneori văd programe mai bune pe TVR3 realizate pe televiziunile locale de­cît cele de la emisiunea centrală. Vă dau un exemplu, am văzut mai mul­te concerte de jazz pe Iași, pe Cluj, pe Timișoara, absolut remarcabile. La centru nu se fac, am și scos emisiunea de jazz care o aveam. Nu se fac pentru că miza o reprezintă audiențele mari, pe toată țara. Or în provincie, într-un spațiu mai mic, este mai ușor să promovezi asemenea spectacole pentru că nu sînt atît de multe evenimente culturale. În București, la Sala Palatului, este în fiecare zi un alt specacol cu un invitat din străinătate, există un alt tumult al vieții. În provincie es­te mai ușor să se dea programe mai bune, program de elită și dai un con­cert de la filarmonică sau o piesă de teatru și ai publicul tău pentru că se citește mai mult în provincie decît în București unde toată lu­mea este băgată în politică.

Menirea unui jurnalist este să fie independent față de putere

Din experiență, știți că politicienii spun la TV doar ceea ce vor ei să se știe. Ați spus de mai multe ori că dumneavoastră considerați acest joc jalnic. Totuși continuați să-l urmăriți și mai ales să-l comentați, pe blog și la televiziuni. De ce?

Este normal – ei au un mesaj, spun ceea ce vrea partidul. La televiziuni nu mai merg, deși am pri­mit foarte multe invitații. Le-am refu­zat pentru cine era mai apropiat de mi­ne cu gentilețe, altora le-am spus că nu vreau să apar la televiziune, că nu mă interesează. Unii s-au su­pă­rat, unii m-au înțeles și mă aș­teap­tă la cotitură pînă în momentul în care mă voi hotărî eu să ies. Cum anul viitor va fi an electoral cred că o să fiu foarte încărcat. Scriu pe blogul meu ce cred, îmi este de ajuns, suficient, nu vreau să intru în diverse dezbateri sau alte po­vești. În legătură cu politicienii, trebuie să vă spun că este mult mai greu astăzi să faci emisiuni cu politicie­nii, talk-show politic, decît atunci cînd făceam eu în 1999-2012, pentru că televiziunile s-au arondat, ele sînt finanțate de politicieni și partidul X se duce la emisiunea Y și partidul Q se duce la emisunea Z. Ei vor să se ducă acolo unde li se face o statuie, acolo unde sînt lău­dați și unde moderatorul dă din cap și spune „nu-i așa că…”. Lu­cru­rile se aranjează în culise, sînt prie­teni, poți să-i întîlnești pe moderatorul X cu primul ministru sau cu liderul partidului PSD sau PNL la o cafea. Eu niciodată nu m-am în­tîl­nit cît am fost moderator de televiziune cu un politician în alt loc decît în studioul TV. Nici la el la partid, nici la mine acasă, nici la ca­fenea, niciodată, deși cu unii eram prieteni, mă cunoșteam dinainte de 1989. Cînd s-a întîmplat să fie ziua mea, să invit mai multă lume, a­tunci l-am invitat și pe Tăriceanu, cu ca­re sînt super prieten, dar nu m-am în­tîlnit în particular să discut emisiu­nea, să-l rog să vină. Niciodată, pe niciunul. Mi se pare o atitudine de decență între relațiile dintre presă și politică care și așa sînt foarte complicate, iar așa le complici mai mult. Astăzi este însă mult mai greu decît acum 15 ani. E mult mai greu să ții astăzi o emisune la cel mai înalt nivel că nu îți vin invi­t­a­ții, asta e problema. Fiecare se duce colo unde are el lucrurile aranjate, unde știe și întrebările, i se dau și răspunsurile. Este un spectacol, nu mai este o emisiune, un show. Nu vreau să fiu în pielea moderatori­lor care au astăzi o misiune foarte com­plicată – aceea de a ține o emisune la un bun nivel.

Jurnalistul, ca un cîine de pază al democrației, privește în primul rînd puterea care, de obicei, abu­zea­ză. Dacă nu ești cu ochii pe ea se umflă și devine discreționară, în­calcă democrația. Opoziția este mi­loagă, nu o primește nimeni pe ni­că­ieri.

Este într-adevăr un jurnalist puternic dacă atacă puterea și lasă opoziția în pace? Nu ar trebui să atace ambele părți?

Jurnalistul, ca un cîine de pază al democrației, privește în primul rînd puterea care, de obicei, abu­zea­ză. Dacă nu ești cu ochii pe ea se umflă și devine discreționară, în­calcă democrația. Opoziția este mi­loagă, nu o primește nimeni pe ni­că­ieri. De cîte ori apare PSD-ul și de cîte ori apare PNL-ul pe diferite televiziuni? Este evident și, atunci, tu ca jurnalist trebuie să fii de par­tea opoziției, dar trebuie să-i dai un ca­nal care să comunice argumentele, mesajele pe care vrea să le trans­mi­tă. Sînt niște reglementări în An­glia, la BBC, prin care opoziția este chiar încurajată, susținută. Acolo, pri­mul ministru și șeful opoziției au ace­lași salariu, ei au grijă ca opoziția să fie consolidată ca să poată să pre­ia Guvernul. BBC-ul are același tra­tament față de putere și opoziție. Toată lumea știe că Guvernul ge­ne­rează știri, toată lumea este cu ochii pe el, David Cameron este pes­te tot pentru că el spune lucruri ca­re au impact asupra vieților oamenilor. Opoziția face comentarii, mer­ge pe la gazetă, fac interpelări pe la Camera Comunelor, sînt foarte activi și atunci opoziția este obliga­toriu un instrument al echilibră­rii, pentru ca atunci cînd oamenii aleg să o facă în cunoștință de cauză. Asta este de fapt scopul unei de­mo­crații puternice. Cum să fie un jurnalist de partea puterii? Cum se numește el? Este jurnalist? Face pro­pagandă, este o slugă. Dacă vrea să fie jurnalist trebuie să fie independent față de putere, asta este menirea lui.

Presa a scris că motivul demiterii dumneavoatră din postul de președinte director general al TVR a fost faptul că a fost respins raportul de activitate al Televiziunii Române din 2014 de către Comisia pentru Cultură. Ce s-a întîmplat de fapt?

Aici este vorba de un vot poli­tic. PSD-ul a hotărît să mă schimbe și să pună pe altcineva al lor acolo. Au tras concluzia că la campania trecută de alegeri nu i-am servit și știau că nici în campania care vine nu îi voi servi și atunci au hotărît să pună o altă conducere cu care să nu aibă probleme. Asta a fost un argument, ce vă spun eu acum a susținut PNL-ul, acesta s-a luptat ca televiziunea să rămînă la un om independent. Eu nu sînt afiliat po­li­tic, nu am nicio legătură cu acea lu­me și am păstrat echilibrul. Toa­te auditurile făcute și toate rapoar­te­le arată că reprezentarea în emisiunile TV au fost egale. Eu am în­cercat să depolitizez cît am putut, nu am fost sprijinit foarte tare pentru că românii în general sînt obiș­nuiți să servească. Este mai bine să ai un patron care să-ți spună ce ai de făcut și să-ți asigure job-ul, de­cît să riște să fie criticat și să zboa­re de acolo. Eu mi-am luat acest risc, aș spune că mi-am provocat acest conflict. Nu sînt un naiv. Am fost prevenit. Am destui prieteni în PSD care să-mi spună. Știam exact care vor fi voturile și de la PSD și de la PNL. Nu a fost asta o sur­pri­ză. Surpriza pentru mine a fost incidentul cu Oprea, m-a sunat revol­tat că s-a dat la știri un material des­pre plagiat, iar asta a fost situația care a pus capac. I-a amenințat pe cei din PSD că pleacă din coaliție, a fost crezut, pentru că era în ne­go­cieri cu liberalii. Așa cum s-a vă­zut acum, au fost negocieri intense ca să se mențină moțiunea de cen­zu­ră, să schimbe coaliția de guver­nare.

Ce părere aveți despre declarația pe care a făcut-o Gabriel Oprea? Că nu v-a sunat, că nu s-a implicat?

Păi nu m-a sunat. Tehnica este una foarte simplă și cam securistă. Adică a trimis niște oameni la mi­ne care l-au sunat și i-au spus că „Sînt în birou cu domnul Tănase, vă dau să vorbiți!”. Este adevărat că nu m-a sunat. M-a sunat Rareș Bog­dan (n.r. jurnalist Realitatea TV) și mi l-a dat la telefon. A fost Cătălin Blebea (n.r. jurnalist Realitatea TV) la mine la birou și la mine acasă, l-au sunat și mi l-au dat la telefon. Are dreptate, nu minte. Din păcate pentru el și a unui polițist, este mo­mentul în care din toată presa care a tăcut au fost și unii care au sesi­zat pericolul atitudinii neconstituționa­le ale lui Oprea. Au scris Cătălin To­lontan, Cornel Nistorescu și mulți care au sesizat pericolul și faptul că a încălcat Constituția, libertatea de expresie și legea funcționării televiziunii care este indepen­den­tă. El credea că televiziunea este de stat, așa mi-a și spus, că trebuie să ignore și momentul cu plagiatul, că nu este subiect de presă. Cîtă lume știe ce este ăla un plagiat, cîtă lume se sesizează că îl sun pe directorul de la o televiziune și îi cer să scoată un material? Nimeni. Dar cînd a murit un polițist, toată lumea s-a întors împotriva lui. Chiar și cei care l-au susținut, chiar și cei care au tăcut în primele două incidente în care acest personaj abuziv și-a dat masca jos. Cînd moare un om, toată lumea este sensibilizată. Pînă și TVR-ul ca­re, în momentul respectiv, l-a înfășat în scutece, îl atacă acum pe Oprea. L-am văzut la TVR, realmente a fost criticat, au fost făcute emisiuni obiective în ultimele zile. Multora le este frică. Oprea este un om care dă cu pumnul în masă. Mie mi-a transmis „să nu de-a dracul să fiu eu dușman cu el că văd eu”. Asta mi-a transmis prin omul lui din Consiliul de Administrație. În­tr-o săptămînă s-a făcut această cabală ca să fiu scos din televi­ziu­ne. Nu vreau să fiu nesincer. Mi-a făcut un bine. Cred că am plecat la momentul cel mai bun pentru mine, cel mai oportun, pentru că aveam realmente alte planuri și încercam să le fac și pe una și pe alta, să joc pe două planuri. Să în­cerc să termin romanul „Dracul și mumia” pentru că scriu de 12 ani la el și să merg în continuare la televiziune, și nu se putea. Îmi fă­ceam iluzii. Faptul că acum sînt realmente liber și că dedic tot timpul acestui manuscris m-a făcut să-mi dau seama că am plecat un pic cam tîrziu, dar totuși la timp. Sigur că preocuparea mea a fost să nu ajungă televiziunea pe mîna PSD-ului, asta a fost o preocupare reală, am ținut la lucrul acesta. De asta nu am demisionat cînd s-a spart USL-ul. Am avut o discuție cu Antonescu în legătură cu demisia, cu Blaga căruia i-am spus că demisionez și mi-a spus „nu, stai acolo, e mai bine” și m-au convins. Și m-au și sprijinit după aia, trebuie să recunosc. Au luat atitudine de fie­care dată cînd a fost o criză poli­ti­că în televiziune – au ieșit, au făcut conferință de presă, au dat decla­ra­ții în emisiune. A fost o bătălie însă inegală, pentru că majoritatea coaliției este covîrșitoare în acest Parlament de doi lei.

Este o ipocrizie a politicienilor nimeni nu vrea să-și atașeze numele de drama televiziunii publice
În încercarea dumneavoastră de depolitizare, ați fost înțeles și susținut și de jurnaliști?

Într-o seară se întîmplă să fie ceva despre liberali, în următoarea despre PSD. Nu poți să fii acolo mi­nut de minut și să cronometrezi, dar poți, per ansamblu, într-o săp­tă­mînă sau într-o lună, depinde ce unitate de timp folosești, să fii echi­librat. Adică evenimentele importante să nu lipsească de pe agendă și ele să fie tratate cu neutralitate. Asta am încercat să fac și am avut discuții cu mulți jurnaliști cărora le-am spus acest lucru. Unii nu au înțeles nimic. Alții au înțeles exact.

Acești jurnaliști care nu au înțeles ce ați vrut să faceți au venit cu acuzații cum că le-ați cenzura materiale? De exemplu, Brîndușa Armanca v-a acuzat de cenzură pentru că interviul ei cu Traiam Băsescu nu a mai fost difuzat pe TVR3.

Brîndușa Armanca a făcut un in­terviu Traian Băsescu pentru pos­tul local fără să fie emisiunea în grilă. Pur și simplu a făcut interviul și s-a dus la TVR Timișoara ca să fie difuzat. Am fost întrebat și am spus „dați-i drumul, nicio proble­mă”, era un lucru care ținea de conducerea locală, nu știam eu ca­re era grila de programe de la Ti­mi­șoara. A apărut însă o altă pro­ble­mă. Aceasta a cerut ca interviul să se dea la București, așa că am chemat șefii de canale și i-am în­tre­bat ce facem. Schimbarea unei gri­le nu se face apăsînd pe un buton, cum își imaginează lumea. Nu era în gri­lă, nu era comandat de noi interviul, a fost așa o inițiativă privată care încălca toate procedurile. TVR are foarte multe proceduri, din păcate prea multe, care îți închistează liber­tatea de a imagina. Nu a fost vorba de nicio cenzură, a fost o încălcare a procedurilor. S-a încercat o in­tra­re abuzivă fiind vorba de un nume atît de greu cum este Traian Băses­cu, s-a încercat spargerea unor uși, dar nu s-a putut. Eu nu am știut de înainte că se face acest interviu. Nu a știut nici directorul de la Timi­șoara.

Este o ipocrizie a politicienilor, nimeni nu vrea să-și atașeze numele de drama televiziunii publice

Credeți că Irina Radu va reuși să facă față presiunilor politice și probemelor de acolo?

Eu i-am urat succes public și-i doresc succes. Cred că problemele televiziunii sub mandatul ei abia încep. Are și un dezavantaj mare pen­tru că este interimar, abia du­pă ce va fi titularizată va putea să facă unele lucruri. Nu aș vrea să fiu în pielea ei, adică televiziunea are niș­te probleme atît de mari, Guvernul este întors cu spatele la ea. Ar trebui ajutată și construită o Consti­tu­ție modernă, de tip european, de secolul al XXI-lea. Eu nu am cerut mai mult de atît, dar puterea nu este la directorul de televiziune, toate aceste acte normative țin de pri­mul ministru. Eu i-am scris aceste lucruri și Victor Ponta m-a trimis la Parlament, dar el uită că memorandumul era semnat de televizune și de el, nu de Parlament. Este o ipocrizie a politicienilor de a nu se băga în această problemă foarte complicată, nimeni nu vrea să-și atașeze numele de drama te­le­viziunii publice. Toate televiziunile publice din fostele țări comuniste au trecut prin așa ceva. Cea din Ungaria a dat faliment de do­uă ori pînă politicienii s-au înțeles, au ajuns la un acord și au găsit o solu­ție. Pînă atunci, ea a fost folosită ca un ciomag de unii împotriva altora. Asta a fost drama în tot Estul Eu­ro­pei. Acum sper că punctul acesta critic se va întîmpla și în Ro­mâ­nia. Problema nu este să pui o per­soană, nici eu, nici Irina Radu, ori­cine ar veni nu poate să facă nimic fără această susținere și fără găsi­rea unei soluții negociate cu politicienii. Situația este dramatică și nu cred că pînă la alegeri se va întîmpla ceva bine pentru televiziune. Dar, într-adevăr, va fi o presiune politică din ce în ce mai mare pentru că este campanie. Schimbarea mea s-a făcut tocmai pentru a fi fo­losită în campanie în favoarea pu­terii, că opoziția este amărîtă, vai de mama ei. Nici nu știu pe unde mai merge acum pe la televizor. Da­că facem suma aparițiilor la tele­vizor a politicienilor într-o săptă­mî­nă vom vedea că probabil raportul este 80% la 20% pentru PSD. Nici PNL-ul nu a jucat strălucit în aceas­tă partidă de șah. A mers pe aceas­tă idee, de negocieri și cu Oprea, să facem Guvernul, moțiunea și în același tip să apărăm și televiziu­nea. Nu au știut ce să apere mai întîi și au pierdut și moțiunea, și Guvernul, și televiziunea. A fost un calcul stîngaci, o partidă de șah prost calculată.

Am încercat să fac o parodie a dramelor care au bîntuit secolul al XX-lea

Editura „Trei” spune că „Dracul și mumia” este o ironizare a secolului XX. Ce anume ați ales să ironizați din secolul trecut?

Secolul XX a fost un secol urît și scurt. Începe la pe 1 ianuarie 1901, din punct de vedere istoric, dar ca ciclu istoric acesta începe la 28 iunie 1914 și se termină în decembrie 1989. Unii preferă data de decembrie 1991, cînd URSS-ul s-a dizolvat. Am încercat să fac o parodie a dramelor, mai ales intelectuale, care au bîntuit secolul XX. În această perioadă au fost folosite pentru prima dată rațiunea umană, tehnologia și știința pentru a omorî oameni. Dacă înainte făceam mașini Ford pe bandă îndustrială, atunci ucideam oameni industrial și în Primul Război Mondial și în al Doilea Război Mondial. De fapt, nu au fost două războaie mondiale, a fost unul singur care a început în 1914 și s-a terminat în 1945, care a avut o pauză. În secolul al XX-lea a fost declanșat și Războiul Rece. În 1945 nu se termină războiul, ci continuă pînă în 1989, cînd Războiul Rece a fost declarat și la Malta, de către Bush, președintele SUA, și de Gorbaciov, al URSS. Deci a fost un secol războinic, un secol al conflictelor și care a generat zeci de milioane de morți – fie pe cîmpul de luptă, fie în lagărele de concentrare. A fost un secol macabru, diavolesc. Un secol al răului. Plecînd de la acest fundal, am vrut să văd care sînt rădăcinile, am vrut să văd care au fost dramele acestei epoci. Dar toate acestea într-o carte care este o parodie, o pastișă, care începe într-o noapte de aprilie în 1953 cînd diavolul fură mumia lui Lenin din Piața Roșie. Îmi vine să rîd doar cînd mă gîndesc la această propoziție. Motivul, inventez eu, pentru că este literatură pînă la urmă, e acela că Stalin a fost adus în mausoleu și Lenin vrea să stea singur, nu vrea să stea cu nimeni, ca mare zeu al comunismului, și de aici au început fel de fel de peripeții în maniera unor romane de spionaj din Războiul Rece. Diavolul și cu Lenin traversează Europa, se pierd, se reîntîlnec, merg la Moscova, tot felul de lucruri care prilejuiește ca ei să participe la evenimente diferite cum ar fi revolta muncitorilor de la Berlin de la 1953. Acțiunea romanului se întîmplă între 1953, moartea lui Stalin și scoaterea acestuia din mausoleu pentru că asta era și cererea lui Lenin, nu voia să împartă încăperea cu Stalin. Acești ani sînt fundalul cronologic al acestei epopei. Eu sper că nu o să stîrnească doar cîteva zîmbete amare, ci și rîsete.

Ați muncit mult la documentarea ei, ținînd cont de faptul că este un colaj între realitate și ficțiune?

Am o bibliotecă de doi-trei pereți cu cărți pe care le-am adus în 25 de ani din Occident. Fiecare cuvînt are în spatele lui un raft de cărți. Sper să aibă succes, cartea este amuzantă, în sensul că eu chiar am urmărit efectul comic. Diavolul este un personaj. Pe mine m-a obsedat diavolul și toate cărțile despre el, m-a preocupat ideea de rău care este greu recognoscibil. Diavolul se transformă într-un om cumsecade, așa apare în viața nostră, nu apare cu copite care miroase urît și cu coarne, cu blană. El apare la cravată, așa cum este și coperta cărții „Diavolul și mumia”.

N-ați avut tendința să-i comparați pe Diavol și pe Lenin, despre care ați spus că îl considerați un monstru, să vedeți care este diabolic?

Ba da, și cred că Lenin este mai diavol decît Diavolul.