Mihaela Arsenescu Werner: Viața interioară a actorului reprezintă materia primă din care el își construiește personajele

Atunci cînd nu strălucește pe scenă, actrița Mihaela Arsenescu Werner îi învață pe alții cum să o facă. Din Sala Studio de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, le explică studenților că teatrul înseamnă „acum, ceea ce poți face pe moment”. În cei 40 de ani de activitate, aceasta a cucerit publicul nu doar prin jocul scenic, ci a reușit să țină oamenii cu sufletul la gură prin teatru radiofonic. La rîndul ei, a fost cuprinsă de aerul misterios al Iașului care nu a lăsat-o să plece la București pentru a-și căuta chemarea pe o altă scenă. Recunoaște că o pasionează poveștile nespuse ale oamenilor, tocmai de aceea a dorit să facă ziaristică. Însă drumul ales a adus-o în condiția în care trebuie să pună întrebări eului și să descopere modul cel mai original de transpunere a personajelor. Cenzura comunistă a înverșunat-o să rămînă în lumina reflectoarelor, iar eforturile sale în carieră au fost răsplătite cu zeci de premii. Mihaela Arsenescu Werner a fost numită „Primă Doamnă a Teatrului Naţional din Iaşi” de către Ştefan Oprea, criticul de teatru care, pe data de 25 mai, i-a înmînat premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Le spuneați studenților dumeavoastră că „stilul fără interpretare este sec”. Ce înseamnă, de fapt, această afirmație?

Ei au de interpretat spectacolul „Bădăranii” și la acest gen de co­me­dia dell’arte trebuie o risipă de fantezie, de invenție comică, de vo­calitate care fac deliciul acestui gen de comedie. În special pentru ge­nul acesta de comedie sînt opere cu un umor subțire, umor negru, sensibil, dar luxuriant din punct de vedere teatral. Aceste comedii care sînt moș­tenite din commedia dell’arte precum Molière cer o invenție comică deosebită și o energie foarte mare din partea interpretului.

Cînd ești recunoscut de cei din breasla ta este un semn că poate nu ai trăit degeaba

Există piese care nu necesită deloc invenție?

Există. Asta se numește rigoare compozițională și interpretativă. Sînt spectacole în care o singură cli­pire sau gest în plus dăunează cons­trucției scenice. De exemplu, una de genul acesta în care am jucat este „Acasă, în miezul verii”, în re­gia lui Claudiu Goga. Acum ne pre­gă­tim pentru piesa „Vizita bătrînei Doamne”, în regia aceluiași regizor. Deși foarte tînăr, genul lui de construcție scenică este bazat pe rigoare și pe economie de mij­loa­ce.

În întreaga carieră, care a fost cel mai greu personaj de interpretat?

E o întrebare foarte dificilă. Fie­care personaj este o nouă provocare, te obligă să îți aduci mij­loa­ce­le în forma optimă, să îți reconsi­deri manierele de lucru pentru că fiecare regizor are propriul lui stil de muncă și atunci trebuie să te adap­tezi. În caz contrar, colabora­rea este defectuoasă. Mie îmi plac provocările, partiturile care fac să descopăr în mine chiar imposibilul.

La penultima reprezentație a piesei „Acasă, în miezul verii” a fost prezent și juriul UNITER. A însemnat ceva în plus prezența acestuia?

Nu. Membrii juriului sînt doar niște spectatori mai avizați decît alții. Însă în momentul cînd joc nu mă gîndesc să joc în mod special pentru cineva, ci construc­ția rolului este cea convenită cu re­gizorul, pusă în relație cu par­te­ne­rii. Nu mă gîndesc că acum a venit juriul și voi juca nu știu cum. Asta e pu­țin pentru amatori, profesionistul își păstrează cumpătul în orice si­tuație.

Ce înseamnă premiul UNITER pentru dumneavoastră, mai ales că ați mai fost o dată nominalizată pentru cea mai bună actriță în 2000?

Mă simt foarte bine, sînt ono­ra­tă că juriul mi-a acordat acest premiu pentru întreaga activitate. Deși mi-ar fi plăcut să sune pentru „activitatea de pînă acum” deoa­re­ce cred că nu s-a terminat parcursul meu teatral. Sper să fie așa. În afară de asta, sînt bucuroasă pentru studenții mei care sînt mîndri că au un profesor atît de remarcat și asta le dă multă încredere și oa­re­ce speranță că vor ajunge și ei acolo. Din punct de vedere profesional, desigur că este o încunu­na­re care mă onorează. Au fost nominalizate și actrițe extrem de cunoscute, le respect toată activitatea și le mulțumesc că s-au aflat în compania mea. E o recunoaștere, căci întotdeauna cînd ești recunoscut de cei din breasla ta este un semn că poate nu ai trăit degeaba.

Și aprecierile publicului?

Aici e vorba de un capitol special pentru că eu m-am bucurat încă de la început de aprecierea publicului. L-am respectat întotdeauna, nu m-a interesat dacă sala este plină sau sînt zece spectatori, eu am jucat pentru acei zece. Am făcut acest efort pentru că așa am fost învățată în școala de tea­tru, dacă un singur spectator a fă­cut e­fortul de a veni la spectacol atunci trebuie să joci ca și cum sala ar fi plină. Asta pentru ca să rămîi în sufletul acelui om, nu ai voie să îți bați joc de meserie. De aceea am o relație cu totul specială cu publi­cul, caldă, apropiată. Lumea mă opreș­te pe stradă, mă întreabă, mă re­cu­noaște, îmi spune că sînt mai fru­moa­să decît la televizor sau mai slă­buță, lucruri care îmi fac mare plă­ce­re. Am publicul meu aici la Iași, l-am avut și la Craiova, lume care vine în momentul cînd îmi vede numele pe afiș. Li se pare că e o garanție a unui lucru bine făcut, cu respect față de oamenii care au venit să te vadă. Ceea ce mă bu­cu­ră foarte mult este că la Iași publicul tînăr vine în număr foarte mare la spectacole și reacționează într-un mod în care ne dă speranță asupra viitorului culturii românești în ciuda a ceea ce se știe.

Nu cred sub nicio formă în actori care sînt numai teoreticieni și care nu au practică scenică

Fiindcă tot ați menționat despre ce ați fost învățată la școală, mulți actori consacrați vorbesc despre o scădere a calității studiilor teatrale. În acest sens, Ion Caramitru spunea într-un interviu că la catedră sînt artiști, actori sau regizori care nu au jucat. Au făcut doctoratul, dar nu au practică. Din perspectiva dumneavoastră, ca actriță cu zeci de ani de experiență și cadru didactic, ce părere aveți despre această afirmație?

Cred că are perfectă dreptate pen­tru că rigorile pregătirii teoretice și științifice au crescut față de epo­ca în care am făcut noi școala de tea­tru. Sînt de acord că un actor trebuie să aibă cultură ca să aibă acces la înăl­țimile spirituale. În același timp în­să nu cred sub nicio formă în ac­tori care sînt numai teoreticieni și care nu au practică scenică. Meseria noas­tră este prin excelență una prac­ti­că, ținînd de antrenamentul zilnic pe scenă și de contactul cu publi­cul. Nu cred în teoretizări sterile, ci mai degrabă în teoretizări care decurg din experiența nemijlocită pe scenă.

Sînteți vestită pentru eleganța cu care reușiți să îmbrăcați fiecare rol. Ce se întîmplă cu această eleganță în rolurile travesti?

Travestiurile nu înseamnă că nu presupun eleganță, de fapt, de­pin­de de natura lor. Sînt roluri care nu cer această eleganță sau care te împing într-o zonă trivială sau sor­didă a caracterului omenesc. Eu am căutat întotdeauna să mă apropii de adevărul acesta scenic, nu fac ra­bat de la capitolul acesta. Dacă perso­na­jul este o cerșetoare nu am să vreau să apar ca o regină pentru că este o imagine falsă. Încerc în ro­lu­rile care cer asta să păstrez o anu­me ținută, o anume rigoare.

Care credeți că este cea mai mare calitate a unei actrițe contemporane?

Nu știu dacă e vorba de contem­poraneitate sau de o actriță în ge­ne­ral. Una dintre calități ar pu­tea fi capacitatea de a putea intui at­mos­fera din alte vieți, din alte exis­ten­țe, de a o radiografia și mai ales ca­pa­ci­tatea de a o reda pe scenă. Sînt foarte mulți actori inteligenți care au o înțelegere la nivel profund, însă mijloacele de expresie nu îi ajută la redare.

Ați menționat într-un interviu că dacă nu ați fi făcut teatru, ați fi ales ziaristica. Ce v-a atras la acest domeniu, diferit totuși de cel al teatrului?

Eu nu știu cît este de diferit, toc­mai asta m-a atras. Contactul ne­mi­jlocit cu oamenii și o anume pro­vocare de a găsi în ei zona pro­fun­dă, dincolo de aparență. Asta m-ar fi atras la această meserie. Viața ne­mărturisită a oamenilor, aș fi făcut interviuri cu persoane care sînt la început de traseu profesional sau unii care deja au niște împliniri și aș fi vrut să văd imaginea ascunsă a lumii.

Dar în cazul acesta nu ați mai fi fost chiar atît de vizibilă și expusă lumii. I-ați fi arătat mai mult pe cei­lalți și nu pe dumneavoastră.

Eu nu cred că este așa. Văd și astăzi niște jurnaliști, de exemplu Cătălin Ștefănescu, care reușesc să se pună în valoare tocmai prin me­toda de a-i valorifica pe interlocutori.

Și de ce ați renunțat la jurnalism?

Am renunțat pentru că în anul în care am dat eu admiterea, în 1967, tocmai se desființase secția și am hotărît să mă duc la limbi stră­ine. Examenul la arta dramatică era înainte, întotdeauna era înainte pentru ca să te poți reorienta, și m-am hotărît să încerc o singură dată. Dacă reușeam, acela era drumul meu, dacă nu, mă duceam că­tre litere. Dar Dumnezeu a vrut să intru prima cu cea mai mare me­die și acesta a fost drumul meu.

În comunism, nu s-a întîmplat să se interzică un spectacol în care am jucat eu

Cum v-ați împăcat cu teatrul în perioada comunistă? Ați avut momente în care să vreți să renunțați din cauza presiunilor?

Nu mi-am dorit niciodată să re­nunț la teatru. S-au făcut lucruri ab­solut remarcabile în perioada co­mu­nistă din punct de vedere spectacologic. Atunci au creat mari re­gi­zori ca Liviu Ciulei și Lucian Pin­ti­lie. Dacă eram obligați din cînd în cînd să mai jucăm și niște piese stu­pide despre activiști de partid sau conducătoare de CAP-uri, acestea erau niște concesii pe care le fă­ceam cu bună știință. Mai introduceam cu bună știință niște „șopîrle” ca să mai relaxăm publicul, dar nu m-am gîndit să renunț la teatru. Acesta a fost în perioada comunistă o com­po­nentă a culturii care a constituit un factor de rezistență – „Rezis­ten­ța prin cultură”, după cum se știe din celebra sintagmă. Dacă aș fi renun­țat ar fi însemnat că abdic de la această rezistență.

Aceste „șopîrle” pe care le introduceați în piese nu erau observate de nimeni din conducere?

Ba da, erau observate pentru că funcționa cenzura. Fiecare spectacol era vizionat înainte de premie­ră ca să se vadă dacă nu cumva s-au introdus niște aluzii la adresa conducătorilor de partid și de stat. Noi le mai domoleam atunci la vi­zionări, după care la reprezenta­ții­le ulterioare le dădeam drumul. Pu­blicul se amuza pentru că știa exact la ce făceam referire și era un fel de supapă. Din cînd în cînd și cenzura admitea acest gen de supapă pentru că erau mai puțin periculoase decît adevăratele acțiuni de rezistență. Atunci mai închideau o­chii, mai treceau cu vederea, însă nu peste toate. Cînd erau flagrante se mai interziceau spectacole.

S-a interzis vreun spectacol în care să jucați și dumneavoastră?

Nu s-a întîmplat să se interzică un spectacol în care am jucat eu. De fapt, noi le tratăm cu seriozitate. Partiturile erau stupide, replicile erau superficiale și de cele mai multe ori clișeistice, însă noi încercam să le dăm viață ca să ne sal­văm. Eram totuși în fața unui public și nu puteam să dublăm această stupiditate a scrierii dramatice cu o stupiditate de interpretare. Chiar așa ne spuneam, să salvăm spectacolele. Și le salvam încercînd să le dăm niște dimensiuni umane, dacă reușeam.

De ce ați plecat de la Teatrul din Craiova și ați ales să rămîneți în Iași?

Am ales să vin la Iași pentru că soțul meu, actorul Dan Werner, era născut aici și a dorit să revină acasă. Din păcate el s-a prăpădit în 1988, cînd era în culmea gloriei și a recunoașterii din partea publicului și a criticii. Am vrut să plec atunci la București, însă orașul acesta are ceva, un fel de vrajă care m-a în­vă­luit încetul cu încetul deși nu a­vem nimic în comun, nu sînt din zona asta. Totuși orașul acesta m-a făcut să găsesc în mine zona profundă, să îmi doresc să mă depășesc. Iată, aici am dat un doctorat, aici am o ex­periență de douăzeci și ceva de ani în învățămîntul artistic, am mai pre­dat cursuri și pe la alte univer­si­tăți. Cred că din punct de vedere spiritual atmosfera Iașului nu se compară cu cea a Craiovei, e mai densă.

Ați menționat într-un interviu că actorul are o viață specială, secretă, aproape imposibil de pus sub microscopul analizei critice. Influențează într-un fel acestă viață secretă personajul pe care actorul trebuie să îl joace?

Da, îl influențează și răspund din punct de vedere subiectiv. Nu știu ce fac alți actori, Belmondo mi se pare că declara într-un interviu că atunci cînd termină spectacolul își agață personajul în cui cum ar agăța o haină și uită de el. Eu nu sînt de părerea asta, la mine nu merg lucrurile așa. Sînt de părere că via­ța interioară a actorului cu cît este mai bogată cu atît reprezintă ma­te­ria primă din care el își cons­tru­ieș­te personajele. Fiecare personaj are o viață proprie, cu cît e mai a­bruptă din punct de vedere exis­ten­țial, cu atît este mai interesantă și atunci actorul la rîndul lui se îm­bogățește cu această experiență. Deci personalitatea lui se îmbo­gă­țeș­te per­manent dacă știe ce să extragă din aceste experiențe.

V-ați simțit vreodată incompletă făcînd teatru radiofonic, în sensul că transmiteți tot personajul, toată povestea doar prin voce, fără imagini, fără decor și mimică?

Nu, chiar deloc. Experința radio­fonică este extraordinară și îmi pa­re rău că studenții de astăzi nu prea mai au ocazia asta. Sînt mulți oa­meni care nu pot ajunge din diver­se motive să se apropie de fe­no­me­nul teatral nemijlocit, adică să vină la teatru și sînt mulți pentru care radioul reprezintă o fereastră spre lume prin aceste spectacole radiofonice. Pentru actor, provocarea es­te foarte mare pentru că vocea lui trebuie să țină cont de atmosferă, de decor, de efecte. Vocea lui trebuie să îl introducă pe spectator în toată această lume suplinind și lim­bajul gestual, cred că e o experien­ță extraordinară de concentrare a tuturor mijloacelor în expresia vocală.

Ce diferență simțiți atunci cînd sînteți pe scenă și cînd sînteți la radio, nu este mai distant de public?

La teatru spectatorul are imaginea completă, fizică, felul cum a imaginat personajul se relevă altfel. Pe urmă îl vede la aplauze, în propriul său rol, să zicem așa, de interpret cînd renunță la mască. Îl recunoaște pe stradă, îl salută, este cu totul altceva. La radio se aude un nume, nu știu, poate publicul îi reține vocea de cele mai multe ori, o recunoaște și cam atît. Teatrul este cea mai directă formă de comunica­re, absolut nemijlocită dintre oame­nii de pe scenă și cei din sală. Fără acest flux viu, permanet, demersul teatral nu este eficient.

Ce părere aveți despre oamenii care filmează piesele de teatru la care merg și apoi încarcă filmulețele pe Internet? Sînteți de acord cu această practică?

În lumina legii dreptului de au­tor nu este deloc ortodoxă această metodă, pentru că spectacolele nu pot fi filmate decît cu acordul pro­du­cătorilor, regizorului sau al tea­tru­lui care a montat piesa și, desigur, cu acordul interpreților. Noi avem o asociație care se ocupă de așa ceva, asta intră sub incidența legii dreptului de autor, nu ai voie să filmezi oricînd și să faci ce vrei cu filmulețul acela. Că se piratează, asta este cu totul altceva. Ne mai bucură aceste piratări pentru că eu știu că mai pătrund niște spectaco­le unde publicul are mai puțin acces sau pătrund în conștiința unor ti­neri care nu și-au găsit încă drumul și doresc să se orienteze către sfera artei dramatice. Acesta ar fi aspectul pozitiv.

Cum vă simțiți la catedră, le spuneți studenților la ce piese de teatru să meargă sau le spuneți să meargă la spectacolele dumeavoastră, ca un fel de suport de curs?

Nu, eu le recomand să meargă la tot felul de spectacole ca să-și formeze gustul artistic propriu, să aibă propria busolă, cum îmi place mie să spun. Din punct de vedere artistic să judece cu mintea, cu su­fletul, cu structura lor fiecare specta­col și încetul cu încetul acest simț propriu se dezvoltă. Nu îi chem la spectacol și le spun să mă vadă doar pentru că eu sînt profesoara lor și sînt extraordinară. Nu, eu le povestesc și despre momente mai puțin reușite, despre cît de dificil este drumul de compunere a unui rol, de pus în scenă a unui spectacol. După cum se știe, eu am făcut și regie și am inclus în spectacolele mele studenți, tineri actori ca să îi familiarizez cu combinația între pro­fesioniști și începători. Vreau să cred că generațiile care mi-au trecut prin mînă au un gust al lor deja format, un spirit de analiză destul de critic. Aud de multe ori vorbind sau ce­rîndu-mi părerea despre anumite spectacole, iar eu îi îndemn să îmi spună întîi părerea lor ca să dis­cu­tăm. De acolo îmi dau seama că unii dintre ei au ajuns să judece destul de bine din punct de vedere scenic acele producții.

Teatrul este cea mai directă formă de comunicare, absolut nemijlocită dintre oamenii de pe scenă și cei din sală. Fără acest flux viu, permanent, demersul teatral nu este eficient.

Curînd va avea loc „Gala Tînărului Actor”. Cum îi pregătiți pe cei care vor participa?

Deocamdată eu îi voi trimite la Buzău unde este Gala „Vede Tea­tru”, unde tinerii actori sînt expuși judecății oamenilor de teatru, fie directori, fie producători. Acolo se duc și cei care scriu piese de teatru pentru tineri. „Gala Tînărul Actor” va fi după ce ei vor absolvi sau pen­tru masteranzi. Avem exemple de tineri care au luat premii acolo și sînt cu totul remarcabili. Este o ram­pă de lansare, vizibilitatea în mo­men­tul de față este cel mai important pentru ei. Trebuie să fie în atenția publicului și a oamenilor de teatru. Trebuie să fie pregătiți să facă față unor provocări, repertoriul personal să fie bine pus la punct, oricînd, în orice moment. În­că din anul I le spun că teatrul în­seamnă aici, acum, să arați de ce ești în stare, nu ieri, nu poimîine. Să arăți acum performanța pentru că a do­ua șansă s-ar putea să nu mai apa­ră.

***

Teatrul, casa unui actor

Mihaela Arsenescu Werner își are rădăcinile la Braşov, dar pașii au purtat-o la început pe scena Teatrului Național din Craiova și din 1981 la Teatrul Naţional „Va­sile Alecsandri” din Iaşi. Este pro­fesor la Facultatea de Teatru de la Universitatea de Arte „George E­nescu” din Iași şi doctor în Artele Spectacolului. De-a lungul celor 40 de ani de activitate, aceasta a primit numeroase premii, titluri și nominalizări. În 1997 la Bucu­rești a primit Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Tea­tru pentru rolul Beatrice Huns­dor­fer din „Efectele razelor gamma asupra anemonelor”. În 2002 a pri­mit de la Preşedinţie Ordinul Na­ţional pentru Merit în grad de Ca­valer. Faptul că în 2009 s-a calificat în finala Galei Hop a Tînă­ru­lui actor cu piesa „Norvegia.azi” i-a demonstrat talentul în regie. Ac­trița a jucat și în filmul „Un tren în toamnă”, în regia Lidiei Marcu din Republica Moldova.

Pe lîngă piesele de teatru scri­se și puse în scenă pentru studenți, Mihaela Arsenescu Werner are do­uă cărți publicate. „Tentaţia abisu­lui – destine dramatice limită în situaţii limită. Transpuneri în limbaj scenic”, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2006 și una în 2007, „Travesti – de la text la interpretare” , Ed. Alpha, Iași. Cariera a purtat-o prin turnee teatrale în țări precum Cehia, Slo­vacia, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Austria, Germa­nia și Gre­cia.