Cristi Puiu: Mă sperii ca o găină și fac cîte-un film despre drobul de sare

Despre un om care a terminat liceul în șapte ani se pot naște o mulțime de prejudecăți. Ar fi trebuit să devină pictor, însă a fost primul sub linie la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza”. Facultatea a fă­cut-o la Geneva, dar cu toate astea n-o să fie ni­ciodată elvețian sau mă­car olandez. Nici n-ar vrea neapărat să fie. Doar îi place să stea aca­să, ca o „pisică de apar­tament”. De asta zice că e mare lucru că a venit la Iași pentru premiera filmului „Aurora”. Un film despre ce se întîmplă în mintea unui om care omoa­ră, cu toate că nu știe „nimic despre mintea unui criminal”. Cristi Puiu regizează rar, cam o dată la patru ani, dar cînd o face se bucură de toată atenția. Un statut cîștigat încă de la primul lungmetraj, „Marfa și banii”, cel despre care se spune că a fost cutremurul care a provocat „noul val” din cinemaul românesc.

Opinia VECHE: N-ați obosit să vor­biți două zile la rînd despre „Au­­ro­ra”?

Cristi PUIU: Nu am obosit. Am ajuns la epuizare, dar am ajuns să nu obo­sesc niciodată. Am realizat prima dată în mod evident, indiscutabil, așa ca într-o experiență de laborator, cînd am fost să-mi susțin proiectul „Au­rora” la Rotter­dam și la Ber­lin. Într-un interval de patru zile a tre­buit să mă întîlnesc cu 85 de produ­cători la masă și trebuia să vor­besc despre „Au­ro­ra”. Și purtînd dis­cuții care nu întotdeauna erau ușoare, dar importante pentru mine că mă solicitau, am realizat că da, că, de fapt, așa se în­tîm­plă, ăsta e modelul. De fapt eu, Cris­ti Puiu, la fel ca o mulțime de alți oa­meni, funcționez în felul ăsta: vor­bind, gîn­desc cu voce tare și în­țeleg.

O.V.: Cu cine e mai ușor de vorbit, cu un producător sau cu un jur­nalist?

C.P.: Cu absolut oricine. Oamenii ăș­tia nu se împart între producători, jurna­liști, regizori, actori, pictori, fi­zi­cieni, nu-știu-ce. Se împart între tîm­piți, idioți permanenți, pierduți. Exa­gerez, bineînțeles. Oameni care gîn­desc și oameni care nu gîndesc. Es­te foarte greu să vorbești cu oa­me­ni care nu gîndesc. Indiferent de un­de vin ei.

O.V.: Despre ce anume vă face plă­cere să vorbiți?

C.P.: Este o constatare care vine du­pă ce vor­besc, mă gîndesc și, retrospectiv, zic dacă mi-a făcut plăcere. Nu mă pre­gătesc. Eu gîndesc și vor­besc în ace­lași timp. Și nu pot să gîn­desc dacă nu vor­besc. Din cauza asta sufăr foarte tare atunci cînd scriu la scenariu. Pentru că sînt singur cu propriul meu cap și nu pot să ies din capul meu. Singurul fel de a ieși din el se întîmplă așa, prin intermediul cu­vintelor.

O.V.: Nu vi se întîmplă să vor­biți singur?

C.P.: Ba da, se întîmplă. Să joc replicile atunci cînd le scriu. Dar dialogul ăsta cu mine însumi nu este com­parabil cu dialogul cu ceilalți, im­perfect așa cum es­te el; comunicarea asta așa imperfectă cum este ea îmi e absolut necesară. Nu mă plîng de faptul că nu reușim să co­mu­nicăm. Mă plîng de altceva, de ușu­rința cu care sărim la concluzii. Ori, cîtă vre­me enunțurile au statut, funcție de ipo­teze de lucru, mă simt confortabil. Și-a­tunci da, se poate naște o comunicare în care ne pu­tem pune de acord asu­pra unei mulțimi de lucruri și sînt în poziția de a-i acorda interlocutorului toate libertățile. Li­bertatea de a face enunțurile cele mai ex­treme, atunci cînd interlocutorul este un om care gîndește. Nu care gîndește ca mi­ne, dar care gîndește pur și simplu.

Unii mai fac și greșeala să-mi zică maestre

O.V.: Dumneavoastră…

C.P.: Hai să ne spunem pe nume, să ne tutuim. Altfel riscăm ca discuția să se formalizeze inutil. Vezi tu, eu am predat la UNATC (n.r.: Uni­ver­si­tatea Na­țio­na­lă de Artă Teatrală și Cine­mato­grafică „I.L. Cara­gia­le”) și la fel, și mi se pare complet tîmpit ca studenții de acolo să mă ia cu „Dom­nule profesor”. Unii mai fac și gre­șeala să-mi zică „Maestre”. Nu din­tre studenți, dintre fel de fel de angajați. Asta mi se pare o porcărie sinistră. Băi, e grav.

O.V.: De ce?

C.P.: Pentru că e foarte grav. Nu e să­nă­tos. Nu-i OK. Oamenii au pierdut mă­sura, au pierdut controlul. Și se întîmplă ciclic asta. De-a lungul istoriei noastre des­coperim tot felul de justificări pentru instalarea pe piede­stal a unor idoli. Asta-i porcărie, e bull­shit. Ce-i aia „acest Hagi al cinematografiei”?

O.V.: Oamenii trebuie să aibă la ce să se raporteze, nu?

C.P.: Nu. Oamenii în general au ne­vo­ie de foarte multe lucruri. Dar nu de asta. Sau nu în felul ăsta. Noi ne spunem că în felul ăsta pentru că așa am fost învățați să gîndim. Dar e o mare porcărie. Este vorba despre o slăbiciune a noastră, de nevoia noastră de siguranță, securitate, liniște, de concret, nevoia noas­tră de ade­văr, dar asta e altceva. Eu vor­besc despre ce pui tu acolo. Ai nevoie de adevăr, ai nevoie de concret, de siguran­ță, dar ăsta este un proces continuu. Ten­dința noastră e de a pune stop. Și în lipsă de altceva, ce facem? E ca-n poemul ăla a lui Nichita: apărea o crăpătură și pu­neau acolo un zeu. Pro­babil că așa fun­c­ționează lu­cru­rile. Dar nu pentru că este în natura noastră, ci pentru că este propriu aces­tei realități pe care am inventat-o noi, oamenii, paralelă cu lumea ade­vă­ra­tă, care este cultura. În momentul în care am fabricat această lume a culturii nu mai sîntem înconjurați de lumea crea­tă de Dumnezeu. Aia este foarte departe, poate în fundul minții noastre undeva. Probabil că în interiorul acestei lumi în care trăim și fun­cți­o­năm e nevoie de ido­li.

O.V.: Dar asta e specific uman, nu e românesc.

C.P.: Da, eu vorbesc de om. Dar nu e așa. În momentul în care te eli­be­rezi de asta, vezi că fun­cțio­nează. Și cînd vezi că funcționează ajungi să te întrebi „de ce-am stat eu în mo­delul ăsta?”.

O.V.: Dar nu toți oamenii se pot elibera

C.P.: Ba da.

O.V.: Cum?

C.P.: A, asta-i o chestie persona­lă. Ceea ce este interesant este că cei mai mulți dintre cei care controlează lumea asta, conștient sau in­conștient, sînt oa­meni care vorbesc articulat cu subiect și predicat, sînt oameni care construiesc pro­poziții cu sens, sînt oa­meni care construiesc povești cu in­troducere, cuprins și încheiere. Prac­tic sînt oamenii care fixează și în­gheață de­ve­nirea lumii. Pentru că ma­jo­ri­tatea celorlalți care au îndoieli și du­bii, se refugiază din cînd în cînd în pe­ri­me­trul ăsta al enunțurilor cu sens, al lumii propuse. Pentru că e ca și cum ai pleca să hălăduiești pe cîmpuri și, mînat de curiozitate și de disponibilitate către cercetare și des­coperire, să sfîrșești epui­zat și să te întorci aca­să. Unde există o masă, există un sca­un, exi­s­tă niște lucruri con­crete, care fun­cți­o­nează. De asta nici nu se poate pu­ne pro­b­lema eliminării acestui mo­del, al enun­țu­rilor clare.

O.V.: Și tu hălăduiești?

C.P.: Da, asta fac. Dar mă întorc. Chiar printre oa­menii care vorbesc cu sens, cu subiect și predicat și spun povești cu introducere, cu­prins și în­cheiere, gă­sești oameni dis­ponibili să repună în dis­cuție afirmațiile pe care le-au făcut ceva mai devreme, sau să-și pună în discuție propria filosofie de viață. Și-aici vorbim poate de re­pe­rele absolute ale timpului pre­zent, re­pre­zentate de oamenii de știi­nță. Și cu adevărat atunci cînd întîl­nești un om de știință dispus să-și repună în dis­cuție propria teorie, atunci sentimentul de eliberare este foarte prezent, iar tu-l trăiești atunci cînd îl asculți pe omul ăla.

O.V.: Ce certitudini am putea avea?

C.P.: Ce spun eu de oamenii puși pe piedestal, de oamenii ăștia construiți, asta nu are legătură cu nevoile noastre. Asta-i o chestie fabricată de cei proști, care sar la concluzii, care se precipită să-l ia în brațe pe unul să-l pună pe piedestal pentru ca a doua zi să-l împroaște cu rahat da­că se ivește ocazia. Iar exemplul lui Hagi este poa­te cel mai potrivit, fiind cel mai re­cent.

De azi pe mîine am devenit rapidist

O.V.: Apropo de Hagi, te uiți la fotbal?

C.P.: Mă mai uit. Jucam fotbal cînd eram mic, îmi plăcea să joc mai mult de­cît să mă uit. Cînd aveam vreo zece ani, eram dinamovist. La scara 3, la bloc, era Florin Apostol, un fel de model al nostru, mai mare cu patru ani decît noi, juca foarte bine fotbal și era rapidist. Și mi-a dat o carte și mi-a zis „citește, mă, asta!”. Așa am citit „Gla­sul roților de tren” a lui Chirilă și de azi pe mîine am devenit rapidist. Dar sînt ra­pidist pe filieră lite­rară, deoarece cartea aia e o carte care chiar mi-a plăcut, m-a și format. E o carte foarte frumoasă pe care i-aș re­comanda-o oricui. Nu pentru că sînt eu rapidist, nici nu mai sînt la cu­rent cu ce se întîmplă. Dar mi-a plă­cut de fapt felul în care a spus po­vestea echi­pei Ra­pid, o echipă ca­re rata în ultima secundă de pe linia por­ții. Adică există o dimensiu­ne a ra­­tării, a eșecului.

O.V.: Am senzația că ai dezvol­tat o întreagă filosofie a eșecului pe baza im­perfecțiunilor omului.

C.P.: Nu, sînt întrebări pe care mi le-am pus despre lucruri despre care nu vorbim. Pentru că eșecul și ratarea sînt condam­nate direct, fără drept de apel. Nu mai avem timp, nu ne mai ocupăm de oa­me­nii ăștia care ratează și eșuează. Realitatea este că mă in­teresează cu adevărat lu­cru­rile as­tea. Poate-i și o chestie care o legă­tură cu felul în care am fost educat. Cînd făceam pictură, la școala de artă plastică, profesorul meu de modelaj, un profesor extraordinar, făcea așa cu noi: ne citea cîte un fragment dintr-o poveste și apoi noi trebuia să repre­zen­tăm în pămînt, modelaj, ce ale­geam noi, ce credeam noi că este semnificativ din po­ves­tea pe care ne-o spunea. Și una dintre po­vești era povestea lui Icar, cu aripile care se des­prind. Pe mine chestia asta m-a preo­cupat la modul foarte serios. Sigur, e o banalitate aproape să spui că este definitorie pentru noi, oa­menii, pentru condiția noastră de oa­meni – ratarea. Dar e o ra­ta­re spec­­taculoasă, nu o ratare mică.

O.V.: Ca Rapidul.

C.P.: Da, ca Rapidul. De asta-mi și place. Eu am su­fe­rit cu ăștia și am zis „băi, gata, punem punct, la re­ve­de­re!”. M-am distanțat pentru că nu mai pot, am limite și nu pot du­ce atî­ta.

O.V.: Mergeai pe stadion?

C.P.: Nu. Eu sînt pisică de apartament. Că am venit aici la Iași e mare ches­tie. Gîndește-te, „Lăzărescu” a fost invitat la 120 de festivaluri și m-am dus la cinci. Nu-mi place. Nu e posibil să mergi la toate, dar poți să mergi la foarte multe. Dintre alea 120, m-aș fi putut duce rela­xat la cel puțin 70, într-un interval de doi ani. Dar aș fi stat numai în avion. Cea mai mare problemă e că sînt atașat de ca­să. Nu pot să plec așa. Mie mi-e bine aca­să.

O.V.: Dacă s-ar putea să fie și în car­tierul Balta Albă.

C.P.: Mai mult sau mai puțin. Vezi, lucrurile s-au schimbat și n-am luat în cal­cul chestia asta. Pentru că veneam din­tr-o lume în care aproape toate păreau că stagnează, că se eternizează lumea asta co­munistă. Nu se mișcau oamenii așa cum se mișcă acum. Dintr-o dată, într-un interval de 20 de ani, hai de zece ani ca să fie mai precis, din ’90 în 2000 foarte mulți vecini, colegi, prieteni din car­tier s-au mutat, au plecat în străi­nă­tate și s-a transformat. Ei au lăsat un loc vacant, unde au venit alții. Pe ca­re nu-i mai re­cu­nosc și nu-i mai identific ca fiind de-ai mei.

Cînd vorbesc des­pre Ozana, eu vor­besc de oameni. Sigur că există tot background-ul ăla format din blocuri, dar și alea s-au transformat. S-au construit altele noi, parcările din fața blo­cului unde noi jucam tenis cu piciorul sînt ocupate de mașini. Aproape că nu mai poți trece pe stradă. Și e un cartier de periferie, adică nu e centrul Bu­cu­reș­tiu­lui, care e oricum ticsit. Nu mai este ceea ce știam eu că este. În Bo­to­șani, unde am copilărit, m-am dus re­cent și este altceva și, pe cu­vîntul meu, mă sea­că. Nu cred că asta s-ar fi întî­m­plat dacă m-aș fi născut pe la sfîrșitul anilor ’50. Atunci, vi­teza n-ar fi fost aceeași cu viteza cu care se schimbă lucrurile acum. Pen­tru că anii ’80 au fost ani de stagnare și părea că ne-am eternizat în niște poziții.

Sedentarismul impune un tip de mobilitate mentală

O.V.: Spuneai că prin filmele pe ca­re le faci vrei să pui creierul în miș­ca­re, să-l scoți din inerție.

C.P.: Este adevărat. Eu știu că am o inerție mare. Știu că în momentul în care fac un film, în care îmi pun în­trebări le­ga­te de un subiect sau altul, întrebările alea mă vizează pe mine în primul rînd și vizează propria mea inerție, nu inerția spectatorului. Eu cînd vorbesc că vreau să pun creierul în mișcare, e pentru că vreau să pun propriul meu creier în miș­care și să fac din mine ceea ce nu voi reuși niciodată – un olandez.

O.V.: Dar cum sînt olandezii?

C.P.: Olandezul călătorește pe toată planeta. Am fel de fel de prieteni olandezi care zic că se simt acasă peste tot. Am cunoscut un neamț la un moment dat care mi-a zis că „eu mă simt acasă în avion, patria mea e avionul”. Eu n-am nici o problemă că noi, românii, nu sîn­tem așa. Nu critic. Eu mă simt foarte bine așa, sînt sedentar și mă bucur că sînt așa. Problema apare atunci cînd nu există echilibru. Și cred că sedentarismul ăsta impune automat un anumit tip de mobili­tate la nivel mental. Pentru că altfel se cheamă prostie. E imposibil să nu mă în­treb în ce măsură cel care călătorește efe­c­tiv înțelege mai bine decît cel care nu călătorește fizic, ci mental. Nu știu cine-i mai aproape.

O.V.: Păi trebuie încercat, expe­ri­mentat, nu?

C.P.: Nu știu, nici măcar asta nu știu. Poate părea literatură ieftină, dar mi se întîmplă de multe ori să observ cînd mă uit la lume, lucruri pe care în mod obișnuit nu le observ, ci pentru că sînt prins în fel de fel de activități și îmi zboară gîndul aiurea. Dar în momentul în care mă uit la lucruri, atunci apare și întrebarea: are oare legătură cu disponibilitatea mea de a călători sau are legătură cu disponibilitatea mea de a observa? Nu mai știm să as­cultăm și să vedem, asta poate pentru că trăim într-o lume foarte aglomerată în ca­re toate se schimbă cu viteză foarte mare și nu putem ține pasul. Dar poate că nu este ăsta un răspuns.

O.V.: Dar care?

C.P.: Poate că de fapt creierul nostru poate face față acestei viteze. Trebuie doar să existe disponibilitate. Aleg să nu cred lucrul ăsta din confort pentru că-mi convine să cred că în mintea mea lu­crurile se așază în or­dine atunci cînd mă uit la lumea din afara capului meu și ascult ce se în­tîmplă. Dar nu se întîmplă foarte des chestia asta. Și-atunci cred că nu că­lă­toritul rezolvă problema. Știi că există clișeul japonezului care se duce în vacanță, fotografiază tot timpul și odată ajuns acasă se uită la ce-a văzut. Ce n-a putut să trăiască, dar vede prin poze. Totul este intermediat. Există fil­tre multiple.

Ce înseamnă de fapt să călă­to­rești? Mă întreabă cineva „Bă, ai fost la festivalul cu­tare? Și ce fil­me ai văzut?”. Eu nu mă duc la fil­me cînd merg la festiva­luri. Mi se pare o tîm­penie. Mi se pare că ratez o experien­ță unică și anume experiența de a mă putea plimba într-un oraș despre care nu știu mare lucru, fără idei preconcepute, fără ca în prealabil să-mi iau un ghid, fără să mă duc pe Wiki­pedia să văd ce înseamnă cultura olan­deză, sau Delft. Poate că din cauza asta sînt și atît de atașat de documentarul ob­ser­vațional, de cinema-ul di­rect, de re­lația asta di­rec­tă cu viața, intermediată în mod obligatoriu de un aparat de filmat care înregis­trează viața. Ima­gini, mai corect spus. Care sînt de­pen­dente de convenția instituită de tine, cel care așezi aparatul acolo și nu dincolo. Există cel puțin intenția de a fugi de fic­țiune. Nu de cea din in­teriorul filmului, ci de cea din interiorul lumii în care tră­im. E în­spă­i­mîn­tător să constați că ne afun­dăm progresiv așa în oceanul ăsta de fi­c­țiuni.

Ori mori tu, ori lumea, e tot aia

O.V.: Ieri (n.r.: 18 martie) vor­beai de Japonia, de sfîrșitul lu­mii și de Apocalipsă cu zîmbetul pe buze.

C.P.: Asta așa, în glumă, pentru că nu cred chestia asta. Nu cred și cred în ace­lași timp și-atunci e o si­tu­a­ție pa­rado­xa­lă, foarte greu de gestio­nat.

O.V.: Te sperie gîndul ăsta?

C.P.: Nu mă sperie. Evenimentul ca atare, dacă ar avea loc. Mă spe­rie ușurința cu care trecem pe lîngă esen­țial. Și asta probabil că vine ca o consecință firească a educației pe care am primit-o. Mă sperie lucruri mult mai concrete. Fun­cți­onez ca un om cît se poate de normal. Mi-e frică de moarte, de se­parare, de asta nici nu călătoresc foarte mult. Concret, da, mi-e frică de moarte, de boală, de fapt să pără­sesc lumea asta. Și din perspectiva asta, probabil mi-e frică și de Apoca­lipsă. Dar Apocalipsa funcți­onează și la singular.

O.V.: Adică?

C.P.: Odată mort, ori c-ai murit tu, ori c-a murit lumea, e tot aia.

O.V.: Te sperie și adolescența fe­telor tale?

C.P.: Nu, mă sperie altceva. Rit­mul, viteza. Și, de exemplu, înțe­leg să le las li­bertatea maximă. În ace­lași timp, am tendința de a mă com­porta așa cum cred eu că e normal să se în­tîmple lucrurile și-atunci le spun „băi, citiți! de ce nu citești asta? Uite, ți-am dat car­tea asta, n-ai citit-o! E important să citești”. Dar cît de important e de fapt? Dacă mie-mi scapă ceva? Da­că faptul că, spre exe­m­plu, Sma­randa, fata mea mai mare, care are 17 ani, își petrece timpul pe Internet și caută informația altfel, e un lucru bun? Pe mine, dacă mă întrebi direct, spun că nu e un lucru bun. Ar putea fi un lucru bun dacă informația ar fi țintită.

În momentul în care tu te duci la informația de pe Internet și cauți in­for­mația de care ai nevoie, informația aia elimină timpul petrecut. Ajungi la ea foarte repede. Nu mai există timp pe­trecut.

O.V.: Ce înseamnă timpul pe­tre­cut?

C.P.: Timpul petrecut înseamnă ex­periență. Se cuantifică diferit. În­seamnă altceva. Un timp petrecut cu o carte este un timp consistent. Pe care nu-l poți pe­trece căutînd o informație cîteva minute. Ore? Poate, dar niciodată nu sînt ore pe Internet. Că după aia te duci la alta. Și din link în link configurezi lumea, crezi tu. Dar nu-i adevărat. Din această confi­gu­ra­re a lumii lipsește un fapt esențial: tim­pul petrecut. Și asta cărțile o pot face. Tre­buie să parcurgi un text, să vezi cu­vin­tele și să vezi altfel relația care se stabilește între idei. E cu totul și cu totul o altă experiență. Eu nu cred că poate fi eli­minată.

O.V.: Cum te raportezi tu la timp?

C.P.: Nu știu. Nu m-a întrebat ni­me­ni. Asta nici eu nu m-am întrebat. Probabil că mă raportez la timp așa ca la o cu­mă­tră, pînă la urmă. Mi-e frică de moarte și că se termină timpul. Și cu frica asta în sîn uite că trec zilele.

O.V.: Și măcar te face să fii mai ac­tiv, ca și cum fiecare zi ar fi ultima?

C.P.: Frica asta mă face să mă com­port exact ca-n „Prostia omeneas­că” cu drobul de sare. Eu nu fac ni­mic și mă spe­rii ca o găină. Și asta-i tot. Mă sperii ca o găină și fac cîte-un film despre drobul de sare. Cînd vorbeam de timpul petrecut cu cartea, vorbeam despre experiența mea. Cînd aveam vîrsta Smarandei, cînd au început toate necazurile pentru mine, atunci am luat decizia de a nu mai fi in­teresat de școală. Chiuleam, stăteam acasă și citeam. Asta a făcut ca în clasa a 12-a să fiu exmatriculat, după ce într-a 11-a rămăsesem corigent la matematică, am repetat și-am ajuns să fac liceul în șapte ani.

Dar în tot intervalul ăsta singurul lucru care mi se părea cu adevărat important a fost să citesc. Stăteam acasă și ci­team. Și eu nu citesc repede, n-am aceas­tă abilitate. Frate-miu citea foar­te repede, țin minte exact cînd a ieșit Sho­gun-ul că frate-miu l-a citit în pa­tru zile, ambele volume. Eu nu pu­team să citesc atît de repede pentru că la mine, cititul e și-un du-te-vino. Dar timpul ăla pe care-l petreceam cu cărțile acolo-n pat e tot ce spune des­pre o durată pe care eu o identific ca fiind reală, o relație cu timpul.

O.V.: Și timpul impus de cărți cum trecea?

C.P.: Nu-mi dau seama. Poate că se dilata. Mai degrabă se dilata decît se contracta. Dar nu cred nici asta. Habar n-am. Era un timp pe care-l pe­treceam acolo. Și patul meu era te­re­nul solid despre care vorbeam mai devreme care-mi permitea mie să-mi instalez rampa de lansare în interiorul ficțiunii propuse de un autor sau al­tul. Citeam multă ficțiune și multă poezie.

O.V.: Ce cărți ți-au marcat de­ve­nirea?

C.P.: Foarte multe. Și-acum, gîn­din­du-mă și privind retrospectiv unde se află de fapt rădăcina „Aurorei”, pot spune cu certitudine că se află în lecturile de-atunci. Se află și-n „Crimă și pedeapsă”, și-n „Străinul” lui Camus și-n „Tunelul” lui Sábato și-ntr-o mulțime de alte cărți de ca­re eu nu pot să-mi dau seama și pe care nu le pot puncta, identifica imediat. Asta da, pot spune, s-au așezat acolo. Eu cînd am citit „Străinul” nu m-am mai dus o săptămînă la școală.

Pappilon părea mic copil

O.V.: Pînă la urmă, cît de universală e mintea unui criminal?

C.P.: Eu nu știu nimic despre min­tea unui criminal. Eu am avut re­la­ție în procesul de documentare cu fic­ți­u­nile pe care mi le-au livrat ei, deținu­ții.

O.V.: Cît de ficțiuni erau?

C.P.: Foarte ficțiuni. Nu știu ce e-n mintea unui criminal. Ceea ce e-n mintea lui Viorel e numai ficțiune. Pen­tru că singurele lucruri care sînt cu adevărat im­por­tante pe care eu le-am trăit din experiența asta sînt cele care nu pot fi puse în cuvinte. Și n-are rost să intru, să mă bîlbîi acuma.

O.V.: Cum e acolo?

C.P.: Timpul petrecut acolo în puș­­că­rie după ce evenimentele s-au produs și pedeapsa a fost primită, sau poate imediat după crimă, poate deja de dinainte de crimă, a gene­rat procesul ăsta de imaginare a evenimen­telor. Și deci fixarea evenimentelor în fic­țiune. Așa ca o anecdotă, în 2000, împreună cu un prieten am lucrat la un proiect care se cheamă „Arhi­va durerii” și-am vorbit cu fel de fel de supraviețuitori ai pușcăriei comunis­te. Iar unul dintre ei, cu ani pe­tre­cuți în Siberia, a venit cu o poveste aiuritoare. Părea rocambolesc. Pa­ppi­lon părea mic copil. Și vorbea foarte clar și totul era foarte limpede.

La o lună, două, mă nimeresc într-o librărie și-i văd cartea publicată. Des­chid și citesc și era aproape ceea ce-mi spusese mie, atît de bine erau fixate formu­le­le, erau formule din ce-mi spusese mie. Nu-mi spune că ăsta-i ade­vărul. Adevăru-i bîlbîit, adevărul nu este limpede. Parcursul ăsta în me­morie nu are cum să dea formule cris­tal. Atunci este un proces de fabricare. Problema e ce pui în loc. Tu poți spune despre cel care vorbește în fața ta că minte, poți să identifici min­ciu­na, dar nu poți spune unde-i ade­vărul. Problema n-o reprezintă min­ciuna, ci întotdeauna adevărul.

O.V.: Dar pentru fostul prizo­nier poate ăla chiar era adevărul.

C.P.: În mod evident! Și nici nu pun la îndoială lucrul ăsta. Singura rea­cție pe care mi-a provocat-o constatarea pe care am făcut-o a fost una care mai degrabă seamănă cu o formă de disperare, de ne­pu­tință. Orice ai fa­ce nu poți să decît să intri în relație cu propria ta ficțiune legată de propria lui ficțiune. Noi vorbim și ne fo­losim de dicționare diferite. Tu spui niște lucruri, eu le traduc folosindu-mă de dicționarul meu. Tot procesul ăsta de comunicare e un proces de tăl­măcire și de răstălmăcire.

O.V.: Dar există și un cîmp co­mun de cunoaștere.

C.P.: Există un cîmp comun care este exterior nouă. Și aici e partea cea mai tristă. Nu facem altceva decît să ima­ginăm o altă realitate. Și ne pu­nem de acord asupra cuvintelor pe care le folosim, asupra evenimentelor despre care vorbim și le punem cum­va pe masă și ele devin a treia persoană într-un dialog.

O.V.: Asta e o formă de nego­cie­re.

C.P.: Asta-i singura posibilă. Noi ne punem de acord asupra unui lucru care nu exisă. Și asupra unei ficțiuni legate de ceea ce credem noi că există sau ni s-a în­tîmplat. Și asta-i reușita ma­ximă.

O.V.: Pînă la urmă, ne mințim singuri sau nu?

C.P.: Nu cred că acest cuvînt este pro­priu aici. E o consecință firească a vie­țuirii în interiorul comunității ală­turi de celălalt. Nu se poate altfel, nu am găsit alt model. Altfel, probabil că oamenii ăia puțini despre care am au­zit vorbindu-se și despre care s-a scris atît, oamenii care au reușit să se înalțe spiritual, poate ei îți vor spune că ade­vărul e în altă parte și nu are legă­tu­ră cu ikebana dialogului.

Alex VARNINSCHI