Ștefan Mindea: Mă simt binecuvîntat că familia mea își are rădăcinile în istoria plină de demnitate a României

Ștefan Mindea a renunțat la visul multor doctori români care-și împachetează bagajele încă din perioada rezidențiatului și iau drumul străinătății. Cel mai tînăr șef al secției de Neurochirurgie de la Spitalul Stanford, la doar 36 de ani, și cel care a fost timp de cinci ani la rînd printre primii cinci chirurgi ai unității medicale, s-a hotărît să lase totul baltă, să își ia familia și cei cinci copii și să se mute în România. Pentru a ajuta neurochirurgia românească și pentru că s-a simțit dator față de țara din care părinții săi au fugit în timpul comunismului. Însă statul român nu a simțit nici o datorie față de el. În țara în care ministrul de Sănătate trece la Economie cum trece gripa de la un om la altul, unul dintre cei mai buni medici români care lucrează peste hotare nu poate practica medicina pentru că statul nu îi recunoaște studiile pe care le-a făcut la Universitatea Stanford.

Cred că întrebarea asta v-a pus-o toată lumea. De ce v-ați întors?

Decizia de a mă întoarce s-a bazat în principal pe faptul că am simțit că e momentul să încerc să ridic neu­ro­chi­rurgia românească la un alt nivel. Am avut oportunitatea de a vizita Ro­mânia de cîteva ori și să văd care este stadiul neurochirurgiei. Atunci mi-am dat seama că există o astfel de oportunitate semnificativă: să ai un impact social asupra unei populații de 20.000.000 de oameni. Apoi, ținînd cont de faptul că lucrez la un institut și la o universitate mi-a plăcut mereu să lucrez cu viitori doctori și viitori neurorchirurgi pentru că mi-am dat seama că poți avea un impact foarte mare asupra lor, mai ales în anii de formare.

Sînteți cel mai tînăr șef al clinicii de neurochirurgie de la Stanford, ați fost numit la 36 de ani. Cum vă simțiți în postura de a fi atît de tînăr și de a ajunge într-o poziție atît de importantă, în special cînd facem comparație cu sistemul medical din România, unde medici care sînt de vîrsta dumnevoastră nu au timpul de a se afirma.

Cînd am ajuns să lucrez la Stan­ford, toți cei care erau șefi de secție aveau 50-60 de ani, erau oameni foarte împliniți și era foarte clar că trebuia, într-un anumit fel, să aduc ceva nou. Fiindcă întreg spitalul se ba­zează pe inovare și pe aducerea în practică a acestor inovații, iar pregă­tirea mea medicală s-a concentrat pe tra­­ta­mentul și pe intervențiile chirurgicale minim-invazive, cînd am venit la Stanford m-am uitat cu atenție la im­ple­mentarea acestor tehnici, în special pentru tratamentul bolilor neuro­chirurgicale, în oncologie, tumori sau probleme la coloana vertebrală. Și acestea au fost, practic, instrumentele prin care am ajuns să fiu însărcinat să conduc departamentul de chirurgie minim-invazivă și cel de oncologie. Așa a început totul, iar din ziua în care am fost numit am militat pentru folosirea noilor tehnologii, a noilor tehnici de operare și pentru a le face disponibile colegilor.

Colegii dumnevoastră cum au reacționat? Veneați din spate cu două etichete, cu cea de cel mai tînăr șef al neurochirurgiei și cea de român.

N-am simțit niciodată că vreouna dintre acestea m-ar fi tras în spate. Stanford este un mediu extrem de internațional și toată lumea de acolo are un pic de etnicitate. Spre exem­plu, acolo găsim o bază asiatică foar­te puternică. Am descoperit, întotdea­una, că oamenii care au cunoscut ro­mâni adevărați au avut o părere foar­te bună despre ei. În special în zona Californiei, unde mi-am petrecut o bu­nă parte a vieții, sînt foarte mulți ro­mâni care lucrează în IT, în teh­no­l­o­gie, iar reputația lor este exce­lentă.

Birocrația din sistem e făcută astfel încît oricine din exterior se descurcă extraordinar de greu

Povestea dumnevoastră a creat un val de plîngeri și de nemulțumiri în rîndul oamenilor din țară. Acum, după atîtea reacții, s-a schimbat ceva? Puteți practica medicina în România?

Într-un final, studiile mele au fost echivalate, însă documentele oficiale nu mi-au fost înmînate. Cred că ur­mă­torul pas este la Ministerul Sănă­tății, care se va uita la studiile echi­va­la­te și la restul hîrtiilor care mi-au fost cerute pentru a-mi da o licență de practică medicală. Problema este că se izbesc două sisteme complet dife­ri­te. Un exemplu simplu. În România ai terminat liceul, apoi faci medicina pentru șase ani. În SUA termini li­ce­ul, apoi ai o perioadă de studiu, preu­ni­ver­sitar, de trei-patru ani, și apoi mergi la școala medicală. Sînt sisteme dife­ri­te, sînt cerințe diferite și numele ac­telor sînt diferite. Însă și birocrația din sistem e făcută astfel încît oricine din exterior se descurcă incredibil de greu. Nu știu procesul actelor, nu îl înțeleg, nu e ușor de navigat.

Care a fost reacția dumnevoastră cînd ați venit în România în aprilie, anul trecut, pentru a opera și pentru a face cercetare, și după zece luni încă nu puteți face asta?

Mă așteptam să fie o provocare, știam că va fi nevoie de multă răb­da­re, dar recunosc că nu am crezut că va dura atît de mult. Nu am crezut, e drept. Am fost și sînt puțin deza­mă­git că durează atît de mult și că procesul acesta de obținere a actelor va fi atît de greu. Am simțit că, poate, voi fi pri­mit cu mai multă încurajare în tot procesul, dar am simțit mai multă dis­tanțare, răceală. Nimeni nu s-a im­pli­cat în mod special. Nu acuz, fie­care și-a făcut slujba, dar credeam că va veni cine să spună „uite, știi ce?, tu nu cunoști sistemul, ai să ai nevoie de actul ăsta și de ăsta și de ăsta. Vino mîine, dă-mi un telefon, un mail, ca să te ajut.” Și nu a fost așa deloc.

V-ați păstrat optimismul cu care spuneați că ați venit, în ciuda unei primiri mai puțin călduroase decît v-ați fi așteptat?

N-aș putea să spun că nu am fost întîmpinat cu căldură pentru că am întîlnit oameni fantastici de-a lungul timpului, însă, din păcate, logistica sistemulului m-a dezamăgit. Dar da, sînt incredibil de optimist pentru că, în principiu, oferim ceva cu adevă­ra­tă valoare oamenilor. Cred că pacienții ro­mâni pot să beneficieze cu ade­vă­rat de aceste tehnologii și de aceste idei.

La Stanford nu aș fi putut niciodată să am un impact asupra a 20 de milioane de oameni

Cum plănuiți să promovați operațiile minim-invazive în România, în condițiile în care momentan acestea sînt foarte puțin folosite și majoritar în clinicile private?

Adevărul este că procedurile mi­nim-invazive nu sînt foarte des întîlnite nici în SUA. Am studiat o sta­tis­tică înainte să plec ultima dată din State care spunea că, în neurochi­rur­gie, aproximativ 75% dintre toate ope­rațiile din SUA nu sînt minim-in­vazive. Ideea din spatele proceduri­lor este descoperirea zonei patolo­gi­ce cu daune minime asupra țesutului să­­­nătos și a mușchilor înconjurători, de a mișca cu grijă structurile la o par­te decît să tai prin ele. Astfel încît, atunci cînd termini operația și scoți instrumentele, mușchii și țesuturile să se retragă încet și pacientul să se poată reabilita mai repede, să nu tre­bu­iască să stea în spital mai mult timp, să nu aibă nevoie de internare de lungă durată și să existe un risc dramatic mai mic de infecție. Cred că toate acestea la un loc sînt un avantaj imens, mai ales într-o țară ca Româ­nia unde resursele de acest tip sînt, pro­ba­bil, limitate.

Intervențiile minim-invazive se folosesc, potrivit medicului, doar în 25% dintre cazuri în Statele Unite ale Americii.

Și atunci de ce ați ales să veniți în România? E limpede că ați lăsat în spate o anumită stabilitate financiară, iar momentan nici măcar nu puteți să practicați medicina. Trebuie să fie o motivație mai mare decît principiul moral de a ajuta neurochirurgia românească.

Ca doctor nu am luat niciodată decizii din punct de vedere financiar. Sau dacă am făcut-o a fost foarte rar. Mereu am crezut că există ceva unic în spatele fiecărei decizii. E clar că am avut un aranajment confortabil la Stan­ford. N-am dus lipsă niciodată de nimic. Dar în momentul în care avan­sezi în carieră găsești împlinirea în modalități diferite. Și aspectul ma­terial e un lucru care este esențial, tre­buie să mănînci, trebuie să ai un loc unde să dormi, dar e mai mult decît atît. Mă simt atît de bine știind că, dacă aș lucra cu tinerii doctori în România, atît de mulți oameni ar putea beneficia și ar putea fi motivați să încerce lucruri diferite, să meargă peste granițe, să-și dezvolte aptitu­di­ni­le, să învețe din ceea ce facem noi aici, să combine cu ceea ce pot eu să aduc din afară. Și, oricum ar suna, se rezumă la impactul social. Mai bine de atît nu știu cum să explic. Să ai o șansă de a avea un impact asupra a 20 de milioane de oameni în neuro­chi­rurgie este foarte, foarte mult. Asta nu aș fi putut face niciodată la Stanford, în condițiile în care sînt 100 de neurochirurgi numai în Califor­nia.

Aici ați luat-o de la capăt, la clinica privată Brain Institute din București.

Da, voi fi șeful secției de chirurgie minim-invazive la Brain Institute. Vom începe prin oferirea serviciilor consul­tative pacienților și explicarea tutu­ror opțiunilor și a noilor tehnologii care sînt disponibile. Pornind de la asta, cred și sper că ne vom extinde.

Dar o astfel de procedură costă și momentan în România nu poate fi decontată sau cuprinsă de asigurare.

Este clar că aceste operații sînt foar­te scumpe prin natura lor, dar avem un model în lucru care va face lu­cru­ri­le foarte rezonabile și accesibile, cred eu. Și mult-mult mai ieftine decît în SUA. Adevărul este că românii vor pu­tea să primească aceeași îngrijire medicală ca în SUA doar că de zece ori mai ieftin. Dacă stai să te gîndești, cîți români pleacă din țară pentru aju­tor medical, fie că e Germania, Aus­tria sau Turcia? Cred că românii vor să aibă opțiunile pe care le caută pen­tru ei, aici. Cine ar vrea să meargă în Turcia sau Germania cînd ești bol­nav? Și apoi trebuie să te duci pentru controale, rezonanțe magnetice sau pentru tomografii? De ce? Sîntem per­fect capabili să le oferim asta oamenilor aici. Asta este, de fapt, și ideea.

Am păstrat legătura cu România, cu moștenirea mea de aici

Se schimbă relația dintre medic și doctor în momentul în care trebuie să aplicați astfel de proceduri, minim-invazive? Vorbim de un alt nivel de încredere pentru a putea explica de ce faceți un lucru pe care zece alți doctori i l-au prezentat a fi mai complicat?

Cînd explici oamenilor lucruri pre­cum operațiile neurochirurgicale sau astfel de tratamente, este foarte important să înțelegi că ceea ce vezi și simți tu în fiecare zi nu e același lucru cu ceea ce vede, simte și trebuie să se descurce pacientul în fiecare zi. Cred că este esențial ca pacientul să aibă așteptările corespunzătoare de la o operație. Așa că trebuie să explici su­ficient de mult și de bine ceea ce ur­mează să se întîmple astfel încît ci­ne­va să poată să înțeleagă ceea ce îi vei face cu adevărat. Sănătatea unei per­soa­ne este importantă pentru ea și de multe ori simt că este esențial să scot în evidență pe cît de corect posibil si­tuația lor, ce pot eu să fac pentru ei, care este tratamentul, șansa lui de suc­ces. Și, pînă la urmă, pacientul de­ci­de, ca oriunde în lume. Nu îl poți pu­ne în fața faptului împlinit: eu îți fac ceva, nu contează ce, atîta timp cît va fi bine.

Ați păstrat legătura cu România, mai aveți rude în țară?

Am vizitat-o de multe ori. Am păs­trat o legătură cu România, cu moște­ni­rea mea de aici. În Chicago, unde am crescut pentru 20 de ani, a existat o po­pulație de români foarte mare și am păstrat foarte strînsă legătura din punct de vedere al apropierii culturale, al le­găturilor sociale. Am participat chair și în echipa de dansuri!

Dar copiii își cunosc originile sau i-ați crescut cu sufletul mai aproape de SUA?

Eu am cinci copii, cel mai mare are 11 ani, deci cred că depinde de fie­care, din cauza diferenței de vîrstă. Însă i-am învățat să-și valorifice me­reu originile, strămoșii, care au fost im­por­tante și pentru mine și pentru so­ția mea, care e tot româncă. Am be­ne­fi­ciat enorm de șansa de a învăța în SUA și de a avea acea expunere, dar cred că e foarte important pentru oa­me­nii tineri să fie expuși la culturi diferite, să aibă o înțelegere mai mare, să fie foarte foarte deschiși la învă­ța­re. Cît mai mult cu putință. Dar tre­bu­ie să înțelegi că ai o origine, ai un istoric, trebuie să înțelegi de unde vii și cine ești. Cel mai mare copil a avut cele mai multe probleme cu ajustarea pentru că era într-o situație remar­ca­bi­lă, era la o școală fantastică, cu cla­se care aveau puțini elevi, prieteni foar­te apropiați, dar cred că am reușit să o fac să înțeleagă care este rostul și scopul. E matură pentru cei 11 ani pe care îi are.

Există posibilitatea ca eticheta de „cel mai tânăr șef de clinică” de la Stanford să vă fi urmat și în România. Aici, dacă nu sînteți cel mai tânăr neurochirurg, tot vă diferențiați de majoritatea cadrelor medicale care își încep activitatea și încep să capete experiență după 40 de ani. Cum credeți că vă veți adapta?

Ștefan Mindea va împlini în aprilie un an de cînd este în România.

Am mai spus-o, simt că am fost foarte binecuvîntat, în cîteva feluri diferite, dar și în ceea ce privește pre­gă­tirea mea. Ca rezident, în al treilea an de practică am lucrat cu chirurgi care erau recunoscuți internațional și care au avut încredere foarte mare în mine. Astfel am ajuns să operez în mod activ de la o vîrstă foarte fragedă. Am avut acces tot timpul la laboratoare cadaverice. Eram acolo non-stop, lu­crînd sub microscop. Recunosc că sînt puțin obsesiv-compulsiv, dar cred că toți neurochirurgii sînt așa. Am în­vățat șase ani la Stanford, după re­zi­den­țiat m-am specializat încă un an, dar am operat foarte mult pentru că sistemul mi-a permis să fac asta. Vrem să încercăm să implementăm același lucru și în România, pentru că un neurochirurg trebuie format devre­me, nu poți învăța neurochirurgia și să o practici la 50 de ani. Trebuie să fie devreme și trebuie să ai mediul potrivit pentru a face asta. Nu susțin să învățăm pe pacienți, ci în laboratoare de cadavre, lucrînd sub micro­scop, avînd pe cineva care să-ți în­dru­me pregătirea. De fapt, asta este și foarte plăcut pentru mine, să lu­crez cu rezidenți pe care îi cunosc în pri­mul an, cînd nu știu să facă o sutură sim­plă, și la trei-patru ani mai tîrziu să îi văd operînd alături de mine. Este in­cre­di­bil, e ca și cum ai vedea cum îți cresc proprii copii.

Mă aștept să am același succes în România pe care l-am avut în SUA

Există o vorbă care spune că neurochirurgii sînt ca piloții de curse, trebuie să ia decizii la secundă. Procesul acesta decizional vă afecteză viața privată?

Cred că mi-am croit întreaga via­ța așa, sînt obișnuit cu deciziile la se­cun­dă. Sînt obișnuit și cu problemele ca­re pot apărea după acestea. Cred însă că, după un timp, ai o anumită pers­pec­ti­vă, ai o anumită răbdare, un calm, și deciziile nu mai par rapide, par normale. Dar asta abia atunci cînd te obiș­nuiești cu ele și, cu siguranță, nu mă simțeam așa pe vremea în care eram rezident.

După 30 de ani de vizite în România, ce impresie v-au făcut românii acum, cînd  aveți aproape un an petrecut printre ei?

Păi este clar că cel mai multe îmi place că văd în jurul meu foarte mulți oameni incredibili, oameni talentați și tineri, dar și oamenii care sînt mai în vîrstă, care au o viață foarte boga­tă. Chiar și cei care au ieșit la pensie mă fascinează atunci cînd vine vorba despre… nici nu știu cum să explic, e greu să pun în cuvinte emoțiile. Este o clasă unică, ca o fibră din care se simte că oamenii sînt blînzi și buni. Au fost năuciți de situații politice diferite dar sînt o nație pacificatoare, una care are o istorie încărcată cu existența unor personalități eminente și de aceea simt că există o urmă de roialitate. De fapt, nu de roialitate, ci de demnitate. Și mă simt binecu­vîn­tat că familia mea își are rădăcinile în această istorie.

Deci nu considerați că venind în România ați făcut un pas înapoi.

Am o mărturisire de făcut. Mă aș­tept să am același succes aici ca și în State. Atît ca neurochirurg cît și în cer­cetare. Nu, eu nu mă uit la venirea aici ca fiind un pas înapoi, însă sînt de acord că va fi greu. Va fi mai greu, va fi nevoie de mai multă muncă, dar dacă ești implicat în ceea ce faci și dacă vrei să fii mereu în vîrful do­me­niului tău vei fi observat. Ce ți-ai pu­tea dori mai mult decît să fii la o uni­versitate recunoscută internațional, să fii șef a două divizii, să ai un salariu foarte confortabil și să ai două de­par­tamente de oameni care te ajută? Da, este destul de bine. Dar să nu uităm că elementul important pe care ci­neva trebuie să îl înțeleagă: îmi cu­nosc moștenirea și vreau să am a­ceas­tă împlinire. Vreau să ajut, să am un impact, asupra românilor. Ori­gi­nea părinților mei a fost un factor. Simt că am fost binecuvîntat să locuiesc într-o țară ca SUA. M-a îmbrățișat, m-am educat acolo, m-a ajutat să mă dez­volt ca om. Poate de aceea mă simt atît de rău cînd văd oameni talentați cum pleacă din România. Și o fac din­tr-o combinație de motive. Toți în­cear­că să facă cel mai bun lucru pen­tru ei și famiile lor, dar, din păcate, cînd faci asta subțiezi ceea ce este dis­ponibil pentru oamenii de aici.

Admir oamenii care acceptă greutățile și merg înainte.

Am un respect foarte mare pentru cineva tînăr care stă în această țară, care vi­sea­ză să fie în altă parte, ar vrea să fie acolo, dar care nu pleacă. Admir așa­dar oamenii care acceptă greutățile și merg înainte. Și cred că vor avea un succes foarte mare pentru că românii sînt talentați. Nu-i judec, sub nici o formă, pe cei care pleacă, e o decizie personală. Tot ceea ce pot să spun este că îmi aduce o satisfacție perso­na­lă să văd oameni care sînt dispuși să lupte mai mult, să cîștige mai pu­țin, dar care să facă ceva cu sens, ceva pentru România. Îmi place să văd astfel de oameni cărora le pasă de ceea ce sînt.

Oamenii ar putea spune că unei persoane din poziția dumnevoastră i-ar fi mai ușor să spună „rămîi în țara ta pe bani și recunoaștere mai puțină” decît unui student care termină Medicina și cîștigă 300 de euro pe lună ca rezident.

Dacă mi-ar spune cineva asta aș fi de acord cu ei. De aceea nu îi pot ju­de­ca. Mă simt deosebit de binecu­vîn­tat și de norocos pentru ceea ce Dum­ne­zeu mi-a dat, pentru lucrurile la ca­re m-a expus. Mi-ar fi fost și mie foar­te greu să pot veni în România dacă nu aș avea o anumită condiție, de aceea aș vrea să fac tot ceea ce îmi stă în putință să pot cultiva, să pot pregăti, un mediu pentru ca oamenii talentați să rămînă aici. Din toate puterile mele aș vrea să fac asta. Cu ajutorul Gu­ver­nului, prin programe, prin intere­sul arătat de a-i educa pe oamenii care vor fi viitorul României. Vreau să joc un rol în asta.

Au fost mulți oameni care au declarat asta.

Mulți au încercat, știu, și e clar că nimeni nu poate să facă asta unul singur. De aceea vreau să mă con­cen­trez în pași mici asupra programului nostru. Nu vreau să am un plan ela­bo­rat pus la punct cap-coadă. Luăm lucrurile pas cu pas, vrem să oferim îngrijire de înaltă calitate, să lucrăm cu oameni puțini, cu grupuri mici. Vrem să pornim ca un bulgăre de ză­padă care, atunci cînd coboară la va­le, devine o avalanșă.