Dan Simovici: Mă consider nepotul matematic al profesorului Grigore Moisil

Despre domnul profesor Dan Simovici știam că este unul dintre fondatorii Școlii de Informatică de la Iași, că a emigrat în Statele Unite ale Americii în 1981, fiind în prezent director al programului „Computer Science Gra­duate” al Universității Massachusetts din Boston și cer­cetător la cel mai mare centru mondial de studiu al cancerului „Dana Farber”, Harvard Cancer Center. Pe astea le știam. Am vrut însă să aflu cum arăta Iașul acum 30 de ani, dacă Dan Simovici a fost în tinerețe un șoarece de bibliotecă, ce părere are despre prejudecăți și cum și-a cucerit soția. Domnul profesor îmi povestește pe îndelete, cu răbdarea și meticulozitatea unui om ordonat. Se pare că e obișnuit cu intruziunea. A învățat-o de la americani, la fel cum a deprins și optimismul. Morala discuției: România are o imagine mai bună oriunde în lume decît o cred românii în țara lor.

OPINIA VECHE: Este adevărat că americanii s-au născut cu tastatura pe brațe?

DAN SIMOVICI: E cert adevărat pentru generațiile noi. Există o legătură pu­ternică cu calculatoarele care începe la copii încă de pe la 4 – 5 ani și da, se poate spune lucrul ăsta. Dar asta nu era valabil cînd am ajuns eu acolo. În ultimii 20 de ani trendul ăsta a luat proporții de masă în America. E foarte in­te­re­sant cum generația nouă abordează lu­cru­rile astea, au un instinct să găsească butoanele potrivite. Noi, cei mai vîrs­t­nici, trebuie să citim mai întîi manualul de utilizare și apoi să ne jucăm cu ele. Ei au un instinct pentru asta. De altfel, văd acest lucru și aici, studenți stînd cu jucă­riile în mînă, apăsînd butoane, trimițînd mesaje cu o dexteritate uimitoare. Acum 30 de ani nu îmi imaginam acest lucru și, de altfel, oamenii care au făcut pro­iecții pentru 20 sau 30 de ani au greșit semnificativ. Mă gîndesc, de exemplu, la Bill Gates care spunea, la un moment dat, că el nu înțelege de ce ar avea cineva vreodată nevoie de mai mult de 640 de MB. Ei, azi cu 640 de MB nu faceți nimic. Probabil aveți de 100 de ori mai mult în telefonul dumneavoastră. E foar­te riscant să faci predicții în do­meniul ăsta. Există legi din astea em­pirice care spun că puterea calculatoa­relor se dublează în termeni de viteză, la fiecare doi ani, ceva de genu’ ăsta. Le­gea lui Moore se cheamă. Dar cine știe? E clar, computerele astea simple cu un singur procesor, cu două sau cu patru procesoare, se apropie de limita pe care o im­pune viteza luminii, viteza de transmi­te­re a semnalului în circuite. Dar sînt alte lucruri noi care or să vină, sînt sigur, și nu risc eu să fac predicții, că pot să fie extrem de greșite.

Nu mi-a părut niciodată rău că nu m-am întors definitiv pentru că mă consider american

O.V.: Și sînt cei mai buni în domeniul informaticii?

D.S.: Sînt cei mai buni, probabil, dar nu mai au poziția dominantă pe care au avut-o în lume în urmă cu 20 de ani. Din punct de vedere al cercetării, Europa Occi­dentală este foarte puternică, Ja­ponia este un factor care vine din urmă și probabil și China și India au să producă salturi în industria asta a calculatoa­relor. Deocamdată, eu sper că vor ră­mîne cei mai buni din lume pentru mult timp.

O.V.: Ăsta este și motivul pentru ca­re v-ați stabilit în America?

D.S.: Nu, motivele au fost ceva mai complicate, sînt și personale și profesionale, e un agregat întreg. Știți, eu am părăsit România în 1981 și n-am pă­ră­sit-o în circumstanțe plăcute. Asta a fost probabil cu mult înainte de nașterea dumneavoastră. Oamenii care au fost con­temporani cu mine la momentul  ace­la au știut de ce am plecat eu. N-am plecat de plăcere.

O.V.: Dar vă întoarceți totuși destul de des.

D.S.: Da, mă întorc începînd cu 2004. Eu am avut relații foarte bune cu colegii din Universitate, iubesc foarte mult Uni­versitatea și am amintiri foarte plă­cute legate de instituție propriu-zis, dar nu zic despre restul societății.

Eu nu pot să dau lecții de patriotism nimănui, fie­care judecă în funcție de circumstanțele lui personale. Plecatul este o chestie foar­te riscantă. Uneori iese bine, iar al­teori nu.

O.V.: Sînteți dezamăgit cumva?

D.S.: Nu, nu chiar. Sînt foarte plăcut impresionat de cum a evoluat Uni­ver­sitatea, de faptul că există o facultate de informatică, care are profesori foarte buni, oameni care știu ce înseamnă să fa­că cercetare, care sînt vizibili interna­țional. Eu am fost membru în comisia doamnei Breabăn care a susținut o teză de algoritmi genetici care putea să fie prezentată oriunde în lume. Și sînt foarte plăcut impresionat de calitatea Facul­tă­ții de Informatică.

O.V.: Eu mă refeream la societate în ansamblu.

D.S.: A, dar eu cu societatea în mare nu prea am de-a face. Eu vin aici pentru Universitate și ca să văd Iașul. Sînt un vechi ieșean, am trăit aici pînă la 38 de ani și îmi face plăcere întotdeauna să mă întorc. E greu de recunoscut orașul; pe ici, pe colo, s-au schimbat multe lucruri. De cînd vin eu aici, din 2004, observ schim­bări în bine. Poate nu vă dați sea­ma pentru că sînt mizeriile, lucrurile cu care nu sînteți de acord și așa mai de­parte, dar eu, venind din afară și uitîndu-mă la cum evoluează România, pot să vă spun că e mai bine. Dar nu mi-a părut niciodată rău că nu m-am întors definitiv pentru că mă consider american. Ori am fost eu norocos, ori America e făcută în felul ăsta, dar este o țară foarte primitoare, în care nu simți că nu aparții locului. Și dacă le spui că poți să faci ceva și ai niște aspirații, te lasă să le-o arăți. Cum se spune în engleză : „Cerul e limita”.

Românii înșiși sînt mai mult obsedați de imaginea lor decît cei din afară

O.V.: Tinerii talentați de la noi sînt „racolați” de Microsoft încă de pe băncile facultăților. Ar trebui să ră­mî­nă în România?

D.S.: Dar nu e necesar să lucrezi în SUA, te poți afirma și aici și asta e foarte bine. Eu am avut studenți care au făcut doctoratul la mine și care acum lucrează la Microsoft în Redmond, în statul Washington. Dacă recrutează aici pentru filiala Microsoft România atunci e foarte bine. Nu cred că ar trebui neapărat să rămînă în România, lumea e mică acum. Dar există și celălalt aspect care nu poate fi neglijat: diferența evidentă între condițiile economice. Eu nu pot să dau lecții de patriotism nimănui, fie­care judecă în funcție de circumstanțele lui personale. Plecatul este o chestie foar­te riscantă. Uneori iese bine, iar al­teori nu. Mie mi-a ieșit și eu mă simt bi­ne acolo unde sînt. Sînt apreciat și am fost și aici, de colegi, în universitate, dar la un moment dat mi-a fost imposibil să avansez, mi s-a arătat de foarte multe ori asta. Pînă la urmă am priceput și în 1978 am decis să plec. La momentul respectiv, dar și acum, America este o țară deschisă emigranților, unde informatica se face la nivel înalt, e foarte primitoare.

O.V.: Nu ați întîmpinat nici un fel de dificultăți de adaptare? V-ați pliat pe logica de consum american, de pil­dă?

D.S.: Da, pentru că logica de consum american este și logica de consum românească, este și logica de consum su­edeză, este logica de consum a naturii umane. Americanii nu sînt mai lacomi decît oricare alți oameni din lume. Oa­menii sînt remarcabil de similari peste tot. Societatea poate să fie altfel, limba este diferită, dar natura omenească este cam aceeași peste tot.

O.V.: În România există o rată a cri­minalității informatice foarte ridicată. Ați urmărit din SUA aceste fe­no­men?

D.S.: Ca peste tot. Nu-i un fenomen strict românesc. Poate aici se vorbește mai mult despre treaba asta, dar este și un revers interesant. Eu sînt și director la „Computer Science Graduate Pro­gram” al universității noastre (n.r.: Univer­si­tatea Massachusetts, Boston, SUA) și a trebuit să dăm afară un student arab ca­re a prezentat un proiect pe care l-a contractat pe Internet cu niște programatori din România. Aceștia i l-au făcut prefect, numai că dobitocul a uitat să ștear­gă recomandările de la sfîrșitul programului și s-a dat de gol. Asta este o crimă, dacă vreți. Și a trebuit să îl dăm afară.

O.V.: N-a fost loc de tîrguială?

D.S.: Nu, categoric, cînd îi prinzi cu așa ceva, nici nu se discută. Acesta este un comportament criminal, fie că ne pla­ce sau nu, și am recomandat administra­ției centrale a universității ca studentul respectiv să fie dat afară. Și a fost exmatriculat. Nu l-am făcut nici cu ușurință, nici cu plăcere, dar asta este, nu se poate tolera așa ceva într-o universitate.

O.V.: Hackerii români au spart site-urile mai multor publicații en­gle­ze și franceze cerîndu-le să respecte ro­mânii și să nu îi asocieze cu țiganii.

D.S.: Din astea au făcut și hackeri chinezi, americani, ruși, în mod special. E o problemă mult mai mare pentru o țară ca Rusia, de exemplu, decît pentru România. În România se vorbește mai mult despre asta, dar nu este o problemă majoră. În afară, țara nu are o reputație negativă din acest punct de vedere.

Îmi aduc aminte, pe vremea lui Ceaușescu era o emisiune în care harta României apărea fix în centrul ecranului și auzeam de fiecare dată „România este în centrul lumii!”. Ei, trebuie să fim realiști, nu a fost niciodată așa. Se scrie din cînd în cînd despre România, dar lumea nu e obsedată de țara asta. Ro­mânii înșiși sînt mai mult obsedați de ima­ginea lor decît cei din afară.

România este chiar foarte simpatizată așa și se știe asta la noi că românii au greutăți după aproape 50 de ani de nebunie și că o să dureze o generație, două sau trei pînă cînd societatea o să revină la normal. Mai sînt încă atîția oa­meni traumatizați de sistemul anterior. Dar eu sînt optimist pentru că de fiecare dată cînd vin observ schimbări pozitive.

O.V.: V-ați molipsit de optimism de la americani?

D.S.: Nu, eu sînt rațional, nu mă pros­tesc. Cred că am o atitudine rațio­nală și sînt optimist în baza a aceea ce văd. Și acum 30 de ani eram la fel, doar că nu în legătură cu România.

O.V.: Bănuiesc că nu ați simțit pe pielea dumneavoastră ce înseamnă a fi discriminat.

D.S.: Nu, în mod răspicat, nu. Aș zi­ce chiar dimpotrivă, m-am simțit fa­vo­rizat. Americanii au fost curioși că cineva, la mijlocul vieții, s-a mutat dintr-un capăt al lumii în celălalt. Au apreciat asta, ceea ce m-a avantajat. În nici un caz, nu m-au discriminat. De asta și spun că atunci cînd mă duc în America, mă întorc acasă.

Nu există boli, există bolnavi 

O.V.: Care sînt primele lucruri pe care le faceți în fiecare dimineață?

D.S.: Păi sînt foarte simple. Eu sînt printre puținii privilegiați din lumea asta care sînt plătiți pentru hobby-ul lor. Eu aș face, îmi pare bine că ei nu știu asta, dar aș munci și fără a fi plătit, dacă banii nu ar fi o problemă. Ce fac dimineață? După cele obișnuite și comune, plec la uni­versitate în jur de ora 8.00 și de multe ori stau seara pînă la 20.00 – 20.30. Am studenți la doctorat, am de citit, am de scris, de făcut proiecte. Predau relativ pu­țin, un curs pe săptămînă, dar fac activitate de cercetare.

O.V.: Eu mă refeream la tabieturi. De pildă, v-ați început vreodată ziua fă­ră cafea?

D.S.: A, nu. Beau multă cafea. Uite, asta a fost o problemă. În America, cafeaua lor e proastă, dom’le! Sau era foar­te proastă cînd am venit noi, acum 30 de ani. Deși e o țară foarte dinamică și eu beau multă cafea, cafeaua america­nă e atît de slabă încît poți să bei cinci-șase cești pe zi și nu faci nici o diferență. Și atunci, mi-am cumpărat un espresor și la serviciu și acasă și mă descurc. Ame­ricanilor le place cafeaua slabă, cu care poți să te speli pe față, eventual. Mulți beau cafea care seamănă cu apa ma­ronie.

O.V.: Și vă beți cafeaua mereu în aceeași ordine, cu aceeași regularitate?

D.S.: Da, aproape da. E o viață constantă, nu caut excitement degeaba.

O.V.: Să presupunem că acestea ar fi niște date brute cu care ar trebui să ope­rați pentru a identifica o anumită ten­dință sau un rezultat. Care ar fi aces­­ta?

D.S.: E relativ interesant, eu n-aș lua ce fac eu, dar oamenii au colecționat enor­me cantități de date cu care nu fac nimic. Și sînt foarte multe cunoștințe as­cun­se în datele astea și foarte multă lu­me stă pe setul de date și nu face nimic cu el. Specialiștii în domeniul ăsta al științei calculatoarelor încearcă să gă­seas­că un pattern, cunoștințe. Asta e spe­cialitatea mea, e un fel de amestec, o disciplină care împrumută de la bazele de date, de la inteligența artificială, de la statistică. Trebuie să citești foarte mult ca să stăpînești domeniile astea.

Nu toate datele din jurnalul meu sînt interesante. Astea care sînt relevante pen­tru mine cuprind 99% din timpul meu. Aș putea să spun, dacă aș ține un jurnal de genul ăsta și l-aș explora, că 99% din timp am o activitate firească, sistematică și 1% doar particip la conferințe sau fac alte lucruri.

Dar nu datele astea sînt cele care me­rită exploatate. Uitați-vă, dacă vă in­teresează cum își plătește lumea impo­zi­tele, ăsta este un set de date care merită exploatat și o să vedeți anumite ca­rac­te­ri­stici, indivizi care cîștigă atît din ocu­pația cutare și plătesc impozite într-o a­nu­­­mită proporție. Lucruri de genul acesta.

Explorarea datelor se face foarte mult și în lumea medicală. Să știți că nu există boli, există bolnavi. Din punctul ăsta de vedere, ai seturi de simptome cu care se prezintă un bolnav și problema constă în identificarea celui mai potrivit ansamblu de teste care îți vor permite să pui un diagnostic cu suficientă precizie. Doctorii sînt interesați de lucruri de genul acesta. Sau, de pildă, în diagnosticul cancerului. Cancerul este de fapt, un complex de cîteva sute de boli și dia­g­nosticul este diferențial. Cancerul mai este și o boală a genomului, iar diagnosticul diferențial între formele de cancer se face analizînd genomul. Un genom este un ansamblu de date enorm, chiar pentru un singur individ, iar ca să surprinzi schimbările semnificative care îți permit să pui un diagnostic și să prescrii un tratament, trebuie să rezolvi o problemă de data mining. Cu asta mă ocup eu la Harvard Cancer Center.

Sînt probleme importante care pot fi abordate cu ajutorul data mining.

O.V.: Faptul că sînteți membru activ al acestui centru mondial de stu­diu al cancerului, cel mai mare din lu­me, Dana-Far­ber, Harvard Cancer Cen­ter, nu v-a creat impresia că participați la schimbarea ei?

D.S.: Nu, eu n-am instincte mesia­nice, doar îmi fac meseria la care mă pri­cep. Nu pot să schimb lumea și nu îmi fac iluzii în sensul ăsta. Știu exact care este rolul meu în ea, acesta îmi dă satisfacții.  Prefer să nu întîlnesc bolnavii de cancer, dar asta se întîmplă mai ales pentru că locul unde am eu laboratorul este chiar lîngă un salon de copii. Asta te cam îmbolnăvește așa, cînd îi vezi că au cîte doi ani și sînt slabi, fără păr. Dar hai să vorbim despre altceva.

La partea spirituală a matematicii o să mă gîndesc la bătrînețe

O.V.: Despre data mining, care se referă la descoperirea unor relații și combinații în datele brute. Vă consi­derați matematician sau informatician?

D.S.: De amîndouă. Nu se poate fa­ce informatică serios fără cunoștințe so­lide de matematică. Informatica fără mate­matică este socialism științific, apă de ploaie. Se poate face la nivelul ăsta, în ceea ce se cheamă informational technology, să știi să repari un computer, de exemplu, dar cercetare adevărată în domeniul informaticii nu se poate face fără matematică. E o iluzie.

O.V.: Vă întrebam pentru că sînt curioasă în ce măsură matematica este, pentru dumneavoastră, o experiență spirituală.

D.S.: La partea spirituală a matema­ticii o să mă gîndesc la bătrînețe. Eu nu consider că fac parte din categoria asta care face filosofia matematicii. Pen­tru asta trebuie să fi trecut de 80 de ani și eu n-am ajuns încă. Eu fac mate­ma­tică aplicată la informatică, atît.

O.V.: De cîtă migală este nevoie pentru a descoperi aceste asocieri?

D.S.: De multă meticulozitate. E foar­te important, deși se vorbește relativ pu­țin de lucrul ăsta, dar datele, în general, au zgomot, sînt murdare și aș zice că aproape 80% din timpul acordat analizei datelor este petrecut pentru curățirea da­telor. Ele vin incomplete, cu valori gre­șite, cu tot felul de inconsistențe. Pro­cesele de determinare sînt foarte importante și costisitoare, pentru că, în fond, ceea ce plătești cînd ai o astfel de problemă este timpul total și faptul că ai date murdare e o componentă serioasă a costului analizei.

O.V.: Putem spune că ai nevoie și de un dram de noroc?

D.S.: Ai nevoie, mai ales, de minte. Eu cred în noroc, dar nu în felul ăsta. Cred în noroc în general, evoluția noastră este afectată de șanse într-o mare proporție. Gîndiți-vă pe cine ați întîlnit pînă acum în viață. Astea se întîmplă de mul­te ori în mod fortuit, n-ai control.

O.V.: Despre informaticieni există o prejudecată, că ar fi retrași, trăiesc într-un soi de bovarism, că sînt necomunicativi. Pe dumneavoastră v-au afectat vreodată aceste idei preconcepute?

D.S.: Nu, eu nu am deloc impresia asta. Desigur, există oameni retrași, care stau la locul lor, și oameni cărora le pla­ce să socializeze. Dimpotrivă, printre matematicieni găsești cei mai interesanți oameni, care reflectează asupra lu­cru­ri­lor, au simțul umorului. Dar probabil că fiecare avem prejudecăți. Eu încerc să le combat rațional. N-am notat niciodată un student în funcție de simpatia pentru el. Pe mine mă interesează numai ce are înă­untru, în cap, și știu să separ atitu­di­nea mea personală de funcția de evaluator. Cred că este o chestie de care trebuie să fii conștient continuu.

O.V.: În discuția despre inte­li­gența artificială intervine întotdeauna conceptul de etică. Este preocupa­rea oamenilor legată de roboți una infantilă și nefondată?

D.S.: Data mining e fundamentată pe inteligența artificială. Și ăsta este un termen folosit în mod excesiv, cu spe­ranțe nerealiste de mulți cărora le-ar trebui inteligență artificială. Este un complex de tehnici care, tot așa, sînt împrumutate din diverse arii de computer science și care încearcă să creeze programe care să se comporte inteligent, în sensul în care să aibă reacții similare creierului uman. Dar asta este o chestie de lungă, de foarte lungă durată. Sînt realizări în domeniul ăsta, dar nu complete. Am să vă dau un exemplu: vedeți, dacă pun obiectele astea împreună (n.r.: o cană de cafea, reportofonul și telefonul mobil), nu aveți nici o ezitare în a observa că ele sînt grupate. Să faci lucrul ăsta cu un calculator este foarte greu. Și noi nu înțelegem. În termeni specializați, asta se numește clustering (en: a aduna, a îngrămădi). Noi nu înțelegem încă cum e capabil creierul nostru să per­ceapă aces­te grupări în aparență fără nici un fel de efort. Sînt diverse modele care în­cearcă să construiască felul în care cre­ie­rul identifică aceste grupaje de obiecte. Dar noi, în data mining, ne chi­nuim grozav să înțelegem, să dezvoltăm algoritmi care să fie în stare să grupeze in­te­li­gent puncte dintr-un spațiu. Suc­ce­sele sînt relativ limitate. Sperăm că vreodată o să ajungem să înțelegem cum fa­cem noi înșine asta, dar sîntem încă departe.

Dacă mergeți la o fabrică de ansamblare de mașini, constatați că robotica are realizări formidabile. Acolo nu prea mai găsești muncitori. Dar astea sînt sarcini precis definite, care se pot auto­matiza. S-au introdus de exemplu roboți în chirurgie, se programează incizia cu­tare, sutura cutare, dar roboții nu vor exe­cuta operații integrale, fără supra­vegherea unui chirurg niciodată. Sînt niște limite, evident.

O.V.: Și sînt necesare? Ar trebui să existe limite în exploatarea acestui do­me­niu de cercetare al informaticii?

D.S.: Da, și se fac cercetări în domeniul ăsta, în ce se poate robotiza și ce nu. Se fac deja cercetări în matematică și informatică pentru ceea ce se poate calcula. Sînt lucruri pentru care în mod demonstrabil nu se pot scrie programe. De exemplu, așa-zisele probleme de tip post, pentru care se știe că nu există programe. Probabil că lucruri similare exis­tă sau or să fie descoperite și în robotică. Or să se găsească anumite limite alte automatizării acesteia. Pentru cei care se uită la Star Trek și îl văd pe Mister Da­ta, de exemplu, nici nepoții nepoților dumneavoastră nu or să vadă un Mister Da­ta în realitate.

Nu știu dacă ar trebui să fie limite sau nu, cert e că s-ar putea nici să nu ajun­gem la etapa aceea. S-ar putea să se descopere granițe ale posibilităților de automatizare după cum s-au descoperit limite ale posibilităților de programare. Așa se va întîmpla, probabil.

Nu mă gîndeam toată ziua la o anumită teoremă. Dacă ai obsesii din astea, ajungi la balamuc

O.V.: Vă mai amintiți unde ieșeați cu fetele în perioada studenției?

D.S.: Eu nu prea aveam timp de lucruri de genul ăsta. Eu mă ocupam mai mult cu matematica, eram un fel de bu­cher așa.

O.V.: Un soi de șoarece de biblio­tecă?

D.S.: Un șoarece de bibliotecă, de birou, nu eram ceea ce se cheamă în en­gle­zește un social butterfly. Eu mi-am văzut de carte, în principal. Sînt căsătorit de 46 de ani, m-am însurat la 22 de ani, cînd încă eram student și soția mea avea 19 ani.

O.V.: Cum ați cucerit-o? I-ați citit poezii?

D.S.: Da, sigur. Mereu am fost atras de literatură, nu făceam ecuații toată ziua. De exemplu, am fost fascinat că am avut șansa să întîlnesc zilele trecute pe aici, pe un anume domn Hetaway, specialist în Shakespeare, cu care am avut discuții foarte interesante despre Hamlet, pe care l-am citit de foarte multe ori și pe care îl știu pe de rost. Dar sînt mai mult pragmatic, realist. Fără îndoială că sînt și matematicieni romantici, dar eu nu fac parte din această categorie.

Citesc însă foarte multă literatură. Pe mine mă pasionează extrem de mult istoria României între cele două răz­boaie mondiale și aș spune că pot să mă angajez într-o dezbatere cu orice istoric profesionist pe tema asta. Am o pre­dilecție pentru perioada respectivă pentru că a fost singura perioadă democrati­că în istoria României înainte de comunism. Singura perioadă cu viață parlamentară, cu instituții moderne, în anii ’20 – ’40.

O.V.: Sînteți unul din fondatorii pri­mei școli de informatică de la Iași. La acea vreme, erați conștient de acest statut?

D.S.: Nu, știam doar că ăsta este un domeniu care se va dezvolta foarte rapid și erau și matematicieni care erau foarte interesați în cultivarea disciplinei ăsteia de informatică, profesorul Adolf Hai­mo­vici, profesorul Constantin Cazacu, erau oameni care au fost dascălii noștri și era clar că informatica o să fie o disciplină de viitor.

O.V.: Ce a contat mai mult, curio­zitatea pentru un domeniu nou sau influența mentorilor?

D.S.: Amîndouă, cred. Eu mi-am dat doctoratul la București, la profesorul Ser­giu Rudeanu iar el, la rîndul lui, a fost doctorandul profesorului Moisil. Într-un fel, sînt nepotul matematic al domnului Moisil și fără îndoială că in­fluen­ța lor a fost foarte puternică. Am ab­solvit întîi Electrotehnica și apoi Matematica, o evoluție mai ciudată.

O.V.: Cînd s-a produs declicul?

D.S.: A, nu, îmi doream să fac ma­te­matică de la început, dar atît eu, cît și fa­milia, ne-am cam îndoit așa de ce se pu­tea face cu matematica atunci, dar nu-mi pare rău că pe undeva, formația de in­giner mi-a servit.

O.V.: Făceați parte dintr-un fel de cerc elitist?

D.S.: Nu, eu nu am doaga asta, intru în contact cu oricine îmi face plăcere. Oameni care se țin cu nasul pe sus mani­festă prostie. Eu intru în contact cu toată lumea, de la hamali pînă la profesori universtari. Dar și noi aveam preocupări diverse, nu mă gîndeam toată ziua la o anumită teoremă sau la derivarea unei formule. Dacă ai obsesii din astea, ajungi la balamuc.

O.V.: În 1976 se realiza trecerea de la uzul industrial al calculatoarelor la cel personal. Dumneavoastră cînd ați intrat în posesia unui PC?

D.S.: Pînă cînd au ajuns calculatoarele la noi, a durat mult. În mod cert, n-au ajuns la noi pînă am plecat eu. Laptopul cu care sînteți dumneavoastră obișnuită acum ocupa aici un etaj. Nu exagerez, ocupa un etaj aici jos. Pe la mijlocul anilor ’80 abia am prins un calculator personal care semăna cu o va­li­ză. E foar­te interesant cum s-a democratizat chestia asta, cum ai acces la resurse pes­te tot în lume, din America pînă în Vietnam. Dacă vrei din România să ai acces la un supercomputer din SUA, este foarte simplu, faci o cerere, obții acces și poți să îți rulezi aplicațiile pe un supercomputer din Chicago, de exemplu. E foarte fezabil. Și te poți documenta la fel de bine aici ca din oricare loc în lume.

Calculatorul pentru mine este un in­strument, nu altceva. La vremea aia, mă ocupam de baze de date, nu făceam ni­mic special. Latura asta, a distracției pe calculator, mi s-a părut întodeauna se­cundară. Și eu mai joc, cînd merg cu trenul, joc un Solitaire, de exemplu, dar astea sînt utilizări marginale, nu mă uit la filme pe computer, nu socializez pe Internet, nu am cont pe Facebook. Nu cred că prieteniile pe Facebook sînt echi­valente cu prieteniile cu oameni în carne și viață.

Lina VDOVÎI