Ioan Holban: Istoricul literar lucrează cu lespezi, cu morminte

Cînd am intrat pe ușile Teatrului „Luceafărul”, o mulțime de copii din clasele primare coborau scările dinspre sala de spectacol zumzăind ca dintr-un stup. Tocmai luase sfîrșit „O harababură” în regia lui Ion Ciubotaru, iar ei, fără să joace roluri artistice, tocmai creeau una. În biroul directorului Ioan Holban însă, aplauzele încă se mai auzeau, iar boxele de lîngă diplome răspîndeau și ele veselia celor mici. „Le țin aici ca să aud cînd intră copiii în scenă” îmi spune filologul a cărui copilărie a fost colorată de către poemele din volumul „Florile răului” al poetului blestemat, Charles Baudelaire. Criticul literar Ioan Holban s-a format avînd model mai multe personalități din peisajul ieșean și lucrînd pe text științific, retezînd orice pornire de „tînăr ficționar”.

Le citiți ne­po­ților povești?

Da, da. Ne­po­tul meu știe deja tot ce trebuie la vîrs­ta asta. În primul rînd, la mine acasă vine numai în vizită, că stă cu părinții și cu surioara lui de trei ani care a in­trat și ea la morișcă. De fapt, acum e rîn­dul ei. La mine nu au calculator, a­ca­să da. Au un DVD pentru de­sene ani­­mate, dar nu orice fel de desene, că trebuie să se joace și ei, doar sînt co­pii. În schimb, am o bibliotecă imen­să. Mult, nu vă pot spune, e mult, foar­te mult, și atunci am re­par­tizat cărțile pe categorii. Acum mi­ti­tica e cu cărțile colorate, cu mai mul­­te desene, iar băiatul, fiind mai ma­re, a ieșit ușor din zona coloristicii și a intrat în cea cu mai mult text, cu mai multă poveste. Cam tot ce trebuia să îi citesc pînă la vîrsta asta i-am citit. De acum aștept să înceapă clasa întîi ca să citească singur. Pînă o să învețe, îl mai ajut, după aceea, o să ascult eu po­­­ves­tea de la el. Și fetiței îi place să as­cul­te, deși încă nu vorbește bine. Spre exemplu, cînd vine la mine în casă, mer­ge glonț la cărți și se așază într-un colț unde-i place ei să citim, apoi a­le­gem povestea, mai plea­că la joa­că și vine iar. Este o joacă foarte plă­cută. Chiar facem prin casă tot fe­lul de scenarii și ne jucăm de-a pă­pu­și­le. Altminteri, am avut grijă să am în bibliotecă titluri bune, să nu fie sca­ma­­torii din acestea care sînt pe piață, o mulțime de cărți aiurite cu tot felul de prostii.

Și de la cine ați deprins să faceți diferența dintre cărțile bune și cele proaste?

Eu am avut noroc mare de un profesor de română foarte bun, Ste­­lian Cristian. Tot în acea pe­rioa­dă, la sfîr­șitul anilor ’60, la Liceul „A. T. La­­urian” din Botoșani, am avut și o pro­fesoară deosebită de limbă franceză, ca­re apoi a plecat în Israel. Eram în cla­sa a XI-a atunci și pentru că eram elevul ei preferat mi-a dat biblioteca ei. Era o colecție foarte mare și foarte im­portantă. Știu că atunci am cărat căr­țile de la un bloc mare din Bo­to­șani pînă la mine acasă cu niște saci din pînză, din ăia de cartofi, dacă știți, curați, bineînțeles. Și îi duceam pe un căruț din ăsta de dus butelia, pentru că atunci nu aveam mașină și nici taxiuri nu erau. Și apoi cărțile acestea le-am luat de acasă și le-am adus la Iași, deci mi-au rămas mie niște colecții foarte im­portante. De exemplu, am seria în­trea­gă de autor a lui André Gide, cărți foarte valoroase pe care le-am cunoscut atunci doar cu ocazia aceea. Asta a fost un lucru important, un impact serios în clasa a XI-a. Deci să în­tîl­nești cărțile astea la un moment dat, să le ai acasă la îndemînă fără alte im­pe­di­mente, este un noroc. Practic, ele au con­tribuit la orientarea mea viitoare. În plus, la vremea aceea, în orașul a­ce­la mic, era un poet, Lucian Valea, care a activat și în cercurile de la „Gân­­­direa” a lui Nechifor Crainic și el ne che­ma la cenaclu, ne spunea versuri și ne învăța. Chiar a făcut la noi în liceu și o revistă literară, care a apărut nu­mai în două numere din cauză că di­rec­torul de atunci nu prea avea el trea­bă cu astea. Ba îmi amintesc că nu știu prin ce minune am venit eu cu Bau­delaire la școală să citesc la niște co­lege „Florile răului” și un profesor mi-a confiscat cartea, a dus-o la di­rec­tor, și acela cînd a văzut despre ce ver­suri este vorba, mi-a luat-o, am pri­mit exmatriculare trei zile de la li­ceu și norocul meu că tata, fiind în­vă­ță­tor, s-a dus și s-a rugat de el să-i dea car­tea. Am rămas exmatriculat totuși, dar mie mi-a folosit pentru că am stat trei zile și am pescuit.

Aveați ediția integrală a vo­lumului „Florile răului”? Pentru că inițial apăruse cenzurată, fără cî­te­va poeme.

Aveam ediția aceea biling­vă, care e de bază, să zic așa, la ro­mâni, pentru că traducerile românești sînt făcute de poeți foarte importanți, cum este, de exemplu, Alexandru Phi­lippide. Cartea are traduceri ex­cep­țio­nale făcute de poeți interbelici în ca­re ai pe partea stîngă textul baudle­ri­an și în partea dreapta textul ro­mânesc. Este foarte utilă din multe puncte de vedere. Și, pentru un ne­cu­noscător de limbă franceză variantele în românește tot sînt excepționale. Deci acestea au fost niște împrejurări fa­vo­rabile în vremea tinereții mele și apoi am venit la Iași. Aici am avut noroc iarăși pentru că am fost prima gene­rație care a intrat în universitate și a gă­sit acolo profesori adevărați. Pe noi nu ne-a mai împiedicat nimeni să-i citim pe Blaga, să citim pe Eminescu, cum s-a întîmplat cu alții înainte care au prins interdicțiile și tot ce a mai fost. În plus, profesorii care predau, și asta se întîmpla în toată țara, erau de o rigoare extraordinară. De exemplu, îl aveam pe Alexandru Călinescu la curs la literatură franeză și la seminar ne dădea de învățat capitole întregi. Deci am avut parte de un mediu creativ și stimulator. Apoi am intrat co­la­bo­rator și în mediul redacțiilor astea culturale, la Convorbiri sau la Ro­mâ­nia literară. Iar atunci chiar se vor­bea în mediile literare de școala de cri­­tică de la Iași, care era reprezentată de Val Condurache, Daniel Dimi­tri­u, Alexandru Călinescu sau Alexan­dru Dobrescu, o echipă foarte bună. Dar atunci mai era și un mediu foarte sti­mulator. Același care era și la Cluj pen­tru că și colegii mei de acolo, Ra­du Țeposu, Ioan Buduca, care fă­ceau fa­cultatea în vremea lui Virgil Po­doa­bă, aveau profesori pe Marian Pa­pahagi, Ion Pop, Mircea Zaciu sau Ioa­na Em. Petrescu și atunci s-au fă­cut și oameni intelectuali, nu vărsături din astea cum se întîmpla prin anii ’50, cînd tot felul de oameni veniți ci­ne știe de unde voiau să facă cursuri la universitate. Nu mai era școala de li­te­­ratură care se întîmplase prin deceniul cinci sau șase și toate prostiile ca­re s-au mai făcut atunci. Deci școala mi-a folosit. L-am avut aici la stilistică ca profesor pe Dumitru Irimia, care preda un obiect care mi-a plăcut foarte mult. Am fost și la cercurile și la seminariile pe care le ținea. El m-a disciplinat și m-a învățat să citesc un text, să nu umblu eu cu metafore și cu impresii. Trebuia să lucrezi aproape științific, uneori excesiv de științific, dar asta a fost bine. În felul acesta s-au disciplinat și s-au atenuat tot felul de porniri pe care le are orice „tînăr fic­țio­nar”, cum îi spune Radu Cosașu. Are tot felul de gînduri de a o lua raz­na cu impresiile, cu gîndurile, nu-i a­șa? Ori mie din aceste lucruri nu mi s-a întîmplat.

Dacă nu erau moldovenii, manualul de literatură română se închidea la pagina cinci

A avut rolul său și Fălticeniul, despre care se spune că este al treilea mare oraș care a dat țării personalități?

Ce se spune despre Făl­ti­ceni este foarte sigur și se poate nu­mă­ra. Ce ține de trecut nu mai putem șterge, ăsta este trecutul, a trecut. Si­gur că mai este și altceva. A fost ceva a­colo, nu știu de ce, nu vreau să dau ex­plicații, nu vreau să intru în teoriile alea cu genele, cu rasa, că acelea sînt ușor depășite, dar totuși este un fapt. Întîi și întîi sînt acolo Lovineștii, apoi An­ton Holban, Sadoveanu sau Gri­go­re Vasiliu Birlic, din partea asta de actorie. Este o zonă extraordinară din punctul ăsta de vedere și sigur că mai este și vorba aia celebră a profesorului Titus Raveica, de la filosofie, ca­re prin anii ’90 era președintele Con­si­liului Național al Audiovi­zua­lu­lui. La un moment dat, l-au chemat la ra­port la Parlament și a spus acolo, la mi­crofon, că „dacă nu erau mol­do­ve­nii, manualul de literatură română se închidea la pagina cinci”.

Pe de altă parte este și o împre­ju­ra­­re care nu a fost bună, dar care a a­ju­tat, și anume, anii din 1982 pînă în ’89, cînd, conform planurilor editu­ri­lor din România – și erau puține pe atunci: Junimea la Iași, Dacia la Cluj, Fapta la Timișoara, Scrisul Ro­mâ­nesc la Craiova, iar la București, Al­ba­tros, Minerva și Univers –, autori­lor care trăiau nu le era permis să de­pă­șească 140 de titluri. Deci 140 de tit­luri pe an la toate editurile, în­sem­nînd tot ce era poezie, proză, drama­tur­gie și critică literară. Și atunci noi, criticii, (pentru că nu am fost singurul, mai erau și Laurențiu Ulici și Ni­colae Ma­nolescu) am putut gestiona întreaga arie. Se pu­­teau citi și comenta toate aceste 140 de titluri într-un an. În fe­lul acesta am putut controla în în­tre­gi­me cîm­pul literar de atunci vre­me de șase-șap­te ani, control în sensul de a citi, de a ști ce apare, de a urmări autorul și de a-i observa evoluția. De aceea zic că mi-a fost mai ușor într-o împrejurare care nu este prea fericită pentru au­tor, pentru că era oprit de la publicare, dar pe de altă parte mie mi-a folosit pentru că mi-a fost relativ ușor să mă duc în continuare cu „Istoria li­te­­raturii române contemporane” pentru că deja aveam enorm făcut. Pe autorul X îl știam, erau și texte scrise și fișe făcute, deci am venit cu un material acumulat în timp. Nu m-am apucat acum să îi citesc pe Virgil Mo­vilescu sau pe Ileana Mălăn­cio­iu. Si­gur că am mai adăugat restul ce s-a mai întîmplat după ’90, am reluat mul­te cărți, dar depozitul și fișierul îl a­veam, așa că n-a fost un autor pe care să-l iau chiar de la început.

Primesc opere poetice care sînt de doi bani, iar eu despre cărțile proaste nu scriu

Astăzi cred că nu mai este po­sibil să fiți la curent cu toate aparițiile.

Sigur, nu mai este posibil. Dar vă asigur că mai sînt și alte formule. Avîndu-i pe autorii aceștia, pe ca­re îi știu bine, clar mi-e ușor să nu­mesc autorii care apar. Ăsta-i un as­pect. Al doilea ar fi faptul că, mai ales poeții, își scot antologii de autor în se­lec­ția lor. Chiar am militat pentru as­ta, i-am încurajat să facă lucrul a­ces­ta gîndindu-mă că sînt foarte mulți tineri care s-au născut mai tîrziu decît mine și au intrat în școli după ’90, încoace spre 2000, și pentru oamenii aceștia este mai greu să înceapă de la volu­me­le publicate de ei în anii ’60. Și atunci, dacă autorul scoate o antologie, primul semnal, și anume acela de cu­noaștere efectivă, este tras. Altfel, îl descurajezi să-i spui „vino, dragă, la Bi­blioteca Centrală, și ai să vezi că iei vo­lumele din ’58 pînă în zilele noastre”. Ei, e complet altceva.

În al treilea rînd, totuși am a­proa­pe patru decenii de cînd fac treaba as­ta, îi este mai greu cuiva să mă pă­că­leas­că, să intre acum cineva pe ușă și să-mi arate opera sa poetică ca să o analizez. Și, într-adevăr, am opere poetice care sînt de doi bani. Nu mă păcălesc. Sigur că îi primesc cartea, o citesc, dar cu ăla nu am ce face eu. Doar dacă vreau să mă amuz și atît. Despre cărțile proaste nu scriu. Le ci­tesc, dar nu scriu pentru că mi-am pro­pus lucrul acesta de la început. Am luat o hotărîre pentru mine și am spus că dacă mi-am pierdut vremea citind o carte proastă, nu mai pierd si al doi­lea timp ca să scriu despre ea, chiar da­că scriu de rău. Pentru că ar însemna să îmi bat joc de timpul și de vremea mea. Și atunci am pierdut timpul o dată, asta e, a trebuit să cunosc ex­pe­riența, am văzut despre ce e vorba, dar nu mai continui să mai pierd și alt timp. Iar atunci cînd scrii un text din acesta vreau să spun că îți consumi și nervii la greu, pentru că te enervezi. Nu se poate să nu te enervezi cu pros­ti­ile pe care le întîlnești. Sigur că sînt co­legi de ai mei, cum este Alex Ște­fă­nes­cu de exemplu, care se amuză pe sea­ma textelor acestea. El citește pros­­tiile astea, toate maculaturile și fa­­ce o serie de mărgaritare din care a­poi dă citate, amuzîndu-se de ce a scris ăla acolo. I se spunea chiar Bul­do­­zerul pentru că lovea chiar în căr­țile proaste. Da, dar asta era struc­tu­­ra lui, structura mea nu e așa. Ca să faci o istorie a literaturii române nu poți să mergi așa pe sărite și după ureche.

Apropo de istoria literatu­rii române, cîți ani de studiu au fost necesari pentru întocmirea ei?

Depinde de unde începi. La un moment dat, făcînd și alte lucruri îi vine vremea, dar prin acumulări. Sau poți să zici: dom’le, eu începînd de as­tăzi asta fac. Ei, dacă asta faci, e mult. Și să vă spun, atunci e și ușor des­curajant. Sînt și colegi de-ai mei im­por­tanți care s-au apucat de acest lu­cru, dar au părăsit imediat. Sînt o mul­țime de titluri care spun așa „pro­za română de astăzi”, sau „proza ro­mâ­­nească contemporană”. Sună ca pro­­iect, dar înăuntru sînt numai anii ’60. După aceea, anii ’60 nu rămîn de­cît cu Marin Preda și Eugen Bar­bu, o parte din proză, deci la capitolul a­ces­ta nu stăm chiar foarte grozav. Și atunci se face un lucru care nu este chiar ok. Ca să iasă volumul sînt două o­preliști: trecînd de anii ’60 se intră în zona foarte alunecoasă cu oameni ca­re trăiesc, care încă scriu, și atunci se face un profil de autor, dar el mai ur­mează să mai scrie nu știu cîte cărți. Deci studiul iese un fel de provizorat din ăsta care nu îi prea place istoricului literar. El lucrează cu lespezi, deci cu morminte. „Dom’le, s-a închis les­pe­­­dea, omul a murit, acestea sînt căr­ți­le, hai să vedem!” A doua opreliște este că, dacă rămîn numai la anii ’60, atunci e prea subțire. Ca să nu fie a­șa, au adăugat la proza contemporană și autori interbelici care au scris în perioada cu pricina. Asta nu e normal, pentru că autorii aleși nu fac par­te din perioada contemporană, ei sînt la locul lor și fac parte din perioada modernă, sau cea interbelică. Nu poți să-i atașezi la perioada contemporană, chiar dacă au mai scris și după? Ca­mil Petrescu la proza română con­tem­­porană, cum vine asta? Autorii a­ceș­tia sînt atașați pentru că atunci le a­pă­ruseră carțile. Ei, și, în cazul acesta, cărțile despre care vorbesc au deformat conceptul de istorie a literaturii con­temporane. Sînt anumite lucruri care s-au tulburat, fie din motive i­de­o­­logice, fie din cauza presiunii facto­ru­lui politic, fie din alte motive, dar asta e.

Practic, de cînd începe această pe­rioa­dă contemporană? S-au născut tot felul de discuții pe tema aceasta. Să în­ceapă de la ’44, dar ce legătură are 23 august 1944 (n.red. înlăturarea ge­ne­ralului Ion Antonescu de la putere de către Regele Mihai I al României) cu literatura română, alții au zis să în­cea­pă din 1950, alții nu. Nu ai de ce să îi atașezi pe Vasile Voiculescu, pe Bla­ga, pe Bacovia, care au scris și publicat volume între 1940 și ’50 și pînă la moartea lor, doar pentru că au publicat atunci, locul lor este în altă parte. Deci munca mea a fost un antrenament continuu pentru ani de zile. Pînă la urmă este ceva și de anduranță, de fapt, în povestea asta cu critica. Nu poți să o faci uneori, doar atunci cînd mai citești cîte o carte și nici nu poți să spui că, dacă îmi place cartea respectivă, poate o analizez, să văd.

N-am venit la Teatrul Național adus de mînă. Eu nu sînt politruc

Cum ați ajuns în lumea tea­trului?

Se întîmpla în ’96. Eu a­veam prieteni în lumea asta, mergeam la spectacole, socializam și îi știam pe mulți dintre actori. Și, atunci, în anul acela, s-au ținut de capul meu să mă aducă director la Teatrul Național, iar eu le spuneam că nu vin așa, adus acolo de mînă de cineva. Da’ ce, eu sînt politruc? Nu, eu nu le am cu po­li­tica. Ei și, ca să scap de gura lor, le-am zis că vin numai dacă se dă concurs și, evident, dacă cîștig. Și chiar în a­nul acela a fost dată o lege care men­ționa că posturile acestea nu se mai pot da decît prin concurs pentru că, pînă atunci, venea unul și spunea că eu îl numesc pe cutare în funcția de con­ducere. S-a publicat anunțul în ziar, mi-am făcut proiectul de mana­gement și m-am dus cu el la Bu­cu­rești. Practic, acești prieteni s-au ținut de capul meu din motive de management pentru că știau că mă pricep la asta. Eu nu am veleități artistice, nu sînt dramaturg, nici regizor, soția mea nu e actriță, nici fiică-mea și nici a­man­te nu am actrițe, deci nu sînt legături din acestea periculoase.

Ce să fac, să închid teatrul de la Iași și să plec cu trupa prin lume?

De cînd ați plecat de la Tea­trul Național „Vasile Alecsandri” nu se mai organizează Festivalul In­ternațioanal Evreiesc de Teatru „Avram Goldfaden”. Dum­nea­voas­tră cum ați reușit să puneți la punct pa­tru ediții?

Nu este evreiesc, așa s-a în­ce­tățenit. Nici nu l-am vrut așa. Cînd l-am înființat în 2002 i-am spus „Gold­faden festival multimedia”. În plus, el nu se joacă doar în evreiește, iar eu nici nu sînt evreu, îmi pare rău, dar asta e. Au fost trupe din toată țara acolo. Sigur însă că veneau și trupe e­vre­iești, dar aveam și expoziție de a­fi­șaj adusă din Polonia, am și dublat, am făcut și un colocviu despre multi­cul­­turalitate. Ziua, pe la 11.00 sau 12.00 se făcea simpozionul acesta la uni­ver­si­­tate, în Sala Senat, iar seara coboram la spectacole. A fost un eveniment de grandoare și a ținut cinci e­di­ții. Nu știu de ce nu s-a mai ținut, dar e păcat, pentru că o realizare ca aceasta nu este de colo. Vreau să spun că a ajuns pe aici foarte multă lume bună de pe tot globul: „Dom’le, festivalul A­vram Goldfather, primul teatru e­vre­iesc din lumea asta largă s-a făcut toc­­mai la Iași”. Ei, acesta este un brand. A fost o foarte mare reușită mediatică. Am avut în The New York Times pa­gini întregi scrise foarte elogios des­pre oraș, despre festival, pentru care, dacă era să plătim să se scrie pozitiv, ne trebuiau vreo 2 milioane de dolari.

Acum am citit că cei de la București încearcă să-l readucă în atenție.

Nu. Cei de la București au în­cercat să mi-l fure pentru că erau invidioși pe ce se întîmpla aici. Îmi aduc aminte că mi-au propus chiar de la ediția a doua să facem un duplex, trei zile la Iași și trei la București. Și am spus că nu, lasă, veniți voi la Iași. Reușisem și un mugure chiar pentru că mă gîndeam să dezvolt altfel ideea asta, să fac și turism cultural pe tema aceasta. Ei, la ediția a patra a apărut și mugurele despre care vă spun. A venit un charter de la Tel Aviv cu 30 de că­lă­tori care erau oameni bogați special ca să vadă spectacolul ăsta timp de do­uă zile, cum gîndeam și eu proiectul. În 2005 chiar am aranjat cu Vla­di­mir Simon, cu atașatul cultural al ambasadei Israelului și cu reprezentanți din Spania un festival european de teatru. Ei ziceau așa, cu degetul pe hartă, „hai să pornim din nord din Fran­ța și Spania și apoi țuști! în Ro­mâ­nia la Iași și de aici o luăm spre Po­lonia”. Am făcut traseul cu degetul pe hartă, umblam ca Stalin. Era vorba să încep în 2007 aici iar festivalul. Mi-a trecut prin cap să-mi iau jucăria și să mă mut aici. Dar după aia am zis că nu ar fi frumos. În fond și la urma urmei nu e proprietatea mea. Eu l-am inventat pentru Teatrul Național, să rămînă acolo.

Pe aceeași idee de turism cultural ați organizat și Festivalul In­ternațional de Teatru pentru Co­pii și Tineret FITCT Iași?

Evident, vă dați seama că asta fac. Am reușit să aduc aici trupe de pe toate continentele numai din Australia nu. Din Chile, Brazilia, Ca­nada, Statele Unite ale Americii, A­sia, iar din Europa nu mai spun. De a­cum, încet, încet, mă mișc în zona asta și mă duc mai departe pentru că el este deja fixat și deja are efecte pe care de altfel le și așteptam. Deci vreau să zic că, dintr-o dată, numărul invitațiilor pe care le primim noi ca să re­pre­zen­tăm România este enorm. Nu le pu­tem onora pentru că trebuie bani și, în plus, ce să fac, să închid teatrul de la Iași și să mă duc cu trupa prin lume?

Care sînt copiii dumnea­voastră de suflet?

Am mai mulți, știti cum e aici. Și la Teatrul Național și aici la Lu­ceafărul am observat asta. Dacă am o premieră, cum am acum „Aven­turile șoricelului Chiț” pentru cei mici, ăsta este e copilul meu care ur­mea­ză să se nască acuși, pe 20 mai. Evident că țin la el cel mai mult. Nu mă pot detașa, să spun că asta o fac nu­mai așa, de serviciu. O fac dacă îmi pla­ce, dacă nu, nu. Nu mă obligă ni­meni spunîndu-mi „băi, ia fă tu pre­mie­­ra asta sau cealaltă”.

Spuneați că scrisul este pro­fesia dumneavoastră, iar cele­lal­­te activități sînt circumstanțe. To­tuși, după 16 ani de teatru nu aveți ce­va de spus aici?

Restul sînt joburi. Din acest punct de vedere pot spune că știu foar­te bine ce e și cu lumea editurilor, la fel și în zona politicilor culturale. Chiar la un moment dat m-am întîlnit cu Nae Caramitru, după ce nu a mai fost el ministru, și mi-a spus să-i e­nu­măr ce a făcut el bine și ce a greșit. Eu am fost singurul director din sistem, și asta pe controlate, care a lucrat timp de patru ani de zile cu demisia în alb. El trebuia să pună numai data cînd se a­proba. În orice caz, a stat patru ani cu demisia mea în buzunar, situație care a fost și de stres, că în orice mo­ment putea să semneze, iar eu să plec. Cînd mi-a zis să-i spun ce a fost bine și ce a fost rău în timpul mandatului său i-am amintit și de unele și de al­te­le. La organizare este crimă în lumea a­ceasta. Au fost tot felul de inițiative care trebuiau făcute și nu s-au făcut. Și i-am mai spus că, dacă pe perioada a­ce­ea el, președintele, sau altcineva, mă puneau pe mine ministrul Culturii o singură zi, de la ora 8.00 la 16.00, dar cu condiția să vină toată lumea la serviciu și funcționarele și adjunctul „te asigur că ministerul funcționa altfel pentru că partea asta de sistem o știu foarte bine. Știu și unde se scurg bani aiurea, că se scurg. Din bugetul ăs­ta foarte mic, de avarie, sînt dați foarte mulți bani pe activități aiurea.”

Care este masca dumnea­voastră preferată?

Cea care rîde și plînge. Sim­bo­lul teatrului.