Uca Marinescu: Am făcut două călătorii în jurul Ecuatorului și mă așteaptă un drum spre Lună

Și-a vîndut mașina pentru doi Poli și s-a mutat într-o casă mai mică ca să pornească pe urmele lui Phileas Fogg, în jurul lumii. A ocolit Pămîntul chiar dacă i-a luat mai mult de 80 de zile, a devenit liberă printre nomazi și a învățat să creadă în reîncarnare în Insula Paștelui. Nu uită niciodată să îndese în rucsac, alături de mierea de albine și brînza de burduf, scutul cutezanței. De douăzeci de ani, de cînd exploratoarea Uca Marinescu a ieșit la pensie, pașii au purtat-o de-a lungul celor cinci continente, dar s-au oprit tot în România. Cel mai aproape de sufletul ei sînt zonele arctice la care se întoarce de fiecare dată și unde lasă din căldura ei.

OPINIA VECHE: De unde vine a­cest neastîmpăr de a călă­tori?

UCA MARINESCU: Cred că m-am născut cu el. Nu a apărut imediat, ci abia pe la 11 ani, cînd veneam de la școală, îmi trînteam ghiozdanul și ieșeam să mă joc, să mă dau cu sania, să merg pe patine – era copilăria mea extraordinară. Mai tîrziu, am început să merg pe munte cu părinții mei, în zona Hășmașului, unde am descoperit glasul tulnicilor din Hăș­maș și încă de pe atunci mi se spunea „micuța capră neagră”. După aceea, ai mei s-au mutat și a doua parte a copilăriei mele a fost la Sibiu, la bunica și rudele tatălui meu, în Orlat, în Miercurea Sibi­u­lui, unde am descoperit Făgărașul. După terminarea facultății a apărut o oa­re­care chemare mai consistentă, pentru că am început să merg în țară, să caut munți, sate vechi, să caut locuri unde exis­tau tradiții vechi.

Am circulat aproape cinci ani prin țară, după care a urmat o tentativă a mea, apărută tot din senin, de a învăța o limbă străină, chineza. Studiind chineza, am ajuns să vizitez China. Îmi doream asta, jumătate din biblioteca mea de acasă o am cu cu exploratori, cu locuri speciale, cu descrieri, cu istoria Chinei. Am stat la o familie de chinezi, a fost un prim contact destul de dur, dar reușit, pentru că nu vorbeau altfel decît în chineză. După care a urmat o serie de călătorii. Așa a început: o chemare care apare din senin. De exe­m­plu, pînă acum un an și ceva nu știam ca voi face înconjurul lumii, dar a venit și în momentul în care s-a fixat, am început să lucrez, să fac proiectul.

Lîn­gă idoli m-am simțit ca acasă

O.V.: Ați avut vreodată senzația de déja vu cînd ați ajuns într-un loc în ca­re mergeați pentru prima dată?

U.M.: O singură dată, undeva în Yu­con, partea de nord-vest a Canadei, unde la Downson City, este un fel de capitală, centru al teritoriului Yucon, un oraș clasic arctic. Plimbîndu-mă pe străzile de aco­lo, am avut impresia că cunosc o stra­dă, că parcă am mai fost pe acolo. Apoi, încă o dată în Sikkim, o altă parte a Tibe­tului, între Nepal, India și Butan, într-o mănăstire. Ei au locurile astea atît speciale, atît de liniștite, unde poți să te re­tragi, să fii tu cu ține, cu liniștea ta și să te gîndești. În mănăstirea respectivă am intrat și mi s-a părut că am mai pășit pe acolo. Lîngă idoli m-am simțit că acasă.

O.V.: Să fie pentru că există reîn­car­nare și pentru că dumneavoastră ați început să credeți în ea?

U.M.: Cred. Credința mea a plecat tot de la călugării tibetani, după care totul s-a decantat în Insula Paștelui. Acolo am avut șansa să am un ghid rapanuez, care m-a dus într-un circuit în jurul insulei și mi-a explicat că sînt niște statui moai. Aceste statui sînt așezate cu fața spre locul cu o populație mică, de 80-100 de oameni și ei știau cînd e cineva bolnav, cînd e cineva în vîrstă , că va trece în altă viață. Și atunci ridicau aceste statui în ideea că din om moare doar materia, pentru că sufletul nu moare. Astfel, aceste sta­tui sînt un refugiu pentru suflete, un loc în care ele să locuiască pînă se reîn­carnează în altceva.

Am mereu scutul cutezanței și prietenia

O.V.: V-ați simțit ca un Atlas atunci cînd ați atins extremitățile nordice?

U.M.: M-am simțit aproape de cer și e extraordinar sentimentul pe care l-am simțit la Polul Nord geografic, la capă­tul lumii cînd împrejurimile erau toate de o imensitate enormă de gheață. În expediția de la Polul Nord cel mai greu mi-a fost pentru că nu există nici o formă de viață în jur. Îmi doream să văd o pasăre în zbor, undeva la o altitudine, să văd măcar ceva, dar nu zăream nimic. Și atunci îmi imaginam că o bucată de gheață este un Icar, vorbeam în gînd cu sania, pentru că e în­gro­zitoare această senzație de pustiu, de lipsă de viață. Dar acolo am simțit acest lucru, că sunt aproape de cer. Am simțit același lucru și în Piatra Craiului și în Făgăraș, unde cerul este aproape.

În Făgăraș stăteam la cabana Varga­ciu. Atunci ne-a prins o furtună groaznică care ne-a luat și acoperișul cabanei, drept pentru care am dormit pe sub mese, dar am ieșit și cerul înstelat doborîse atît de mult încît, parcă atîrnau pur și simplu con­stelațiile, era o compoziție a aerului deosebită și cerul era acolo.

O.V.: Și aurora boreală v-a vrăjit. 

U.M.: Da, mai ales pentru că voiam să mă agăț de ea că dispărea. Prima dată am văzut-o puțin în 2007, îmi fixasem aparatul de fotografiat. Am stat în casa u­nor inuiți și holul era locul de acomo­dare cu frigul de afară. Stăteai în hol, te îm­bră­cai, stăteai puțin și pe urmă ieșeai afară. Mi-am pus aparatul acolo în hol și prima noapte nimic. Din jumătate în jumă­tate de oră ieșeam, dar aurora nu ve­nea. I­nu­itul spunea să nu mai ies că nu apare, dar nu voiam să cred. În noaptea următoare, la 11.30 mi-a spus același lucru, și eu m-am ambiționat, mai ales că a doua zi plecam pentru totdeauna din zona respectivă, iar după ora12:00 am ieșit să mă uit, și ea era acolo, apăruse. Dar din cauza e­moțiilor și a vrăjii, am scos tîrziu aparatul, am uitat de el, se depusese pojghița de gheață pe obiectiv. Este un fenomen ex­tra­ordinar și simți că tu ești acolo, că te ia.

Cînd eram copil, îmi era rău să merg cu mașina. De asta nici nu îmi place. Îmi place cu trenul, fiind cel mai sigur, sau cel mult cu avionul. Sînt locuri unde totul este senin, dedesubt există platforma de nori și eu dacă aș avea o putere, aș ieși din avion și aș pluti deasupra norilor să pă­șesc pe ei și pe puful lor. E ceva aparte, ceva foarte frumos.

O.V.: Spuneați mai devreme că este groaznică acea senzație de lipsă de via­ță și de singurătate. De ce nu ne pu­tem obișnui cu singurătatea?

U.M.: Pentru că omul nu este construit așa, și eu tot stau și mă gîndesc că se întîmplă atîtea în perioada asta de trans­formări pe Terra. Există persoane care și-au făcut buncăre, în pămînt, că să se adă­postească de posibilele dezastre. Chiar în Canada m-am întîlnit cu un astfel de om și l-am întrebat cît poate rezista aco­lo. Trei, patru ani mi-a răspuns. Ieși de acolo și ce faci? Ești singur. Poți să tră­iești singur? Totul este deplorabil în jurul tău. Un fost student de-al meu îmi po­vestea ca a urmat niște cursuri de supra­viețuire în Făgăraș și mă întrebam de ce de supraviețuire. Topeau zăpada, asta am făcut și eu, dar nu am numit-o supra­vie­țuire, hidratare, ceai. L-am întrebat. „Și ce mîncați?” „Nimic. Am avut noroc că un coleg de-al nostru a prins un iepure”. „Și te simți mîndru de asta? Cum poți?”, l-am întrebat. Nu pot să concep așa ceva. Nu poți să trăiești singur. Trebuie să ai o colectivitate, să ai prieteni, o familie, să comunici.

O.V.: Ce aveți mereu în rucsac cînd plecați în expediție?

U.M.: Doar strictul necesar ca să mă adaptez la condiții. În general, am grijă să nu-mi fie frig. Am hărțile, jurnalul personal, lanternă, ochelari de protecție, do­cu­mentația zonei pe care o vizitez. Cele care nu-mi lipsesc niciodată sînt sticla de miere și brînză de burduf, ciocolată și sîm­­buri, nuci, asta pentru supraviețuire. Sînt locuri în care mi-e jenă să mănînc, în caz că nu am bani să-mi cumpăr ceva sau nu mă adaptez la mîncarea lor, atunci scot rezervele. Și mai am scutul cute­zan­ței, cum spun eu și prietenia, vocabularul de con­versație, învăț cîte 20 de cuvinte, a­cum am avut 24 de seturi de dialecte și de limbi că să fac o scurtă conversație, să mulțumesc și să salut.

O.V.: V-au durut vreodată mîinile de atîta vorbit?

U.M.: Nu de vorbit. Ba da, de fapt. De vorbit prin mimică se întîmplă întotdeauna, dar nu folosesc mimica prea mult pentru că am o ureche, un auz foarte bun, adică fac imediat corelații de cu­vin­te, prind repede cîteva vorbe.

O.V.: Vorbiți mult despre oamenii din călătoriile dumneavoastră care v-au plăcut. Totuși fugiți spre locuri vitre­ge celor mai mulți. De ce?

U.M.: Pentru că îmi place aerul curat. Acolo nu există poluare. Spunea o fostă elevă că s-a făcut un studiu și Bu­cu­reștiul este orașul cel mai poluat, are un grad de poluare de peste 80 %, iar Iașul are doar 18 %. Din acest motiv am și ve­nit să cunosc oamenii, să văd cum e viața a­ici.

O.V: Sînteți un om al zăpezilor?

U.M.: Da. Mi s-a spus la un moment dat Crăiasa zăpezilor, în copilărie eram „micuța capră neagra”. Pe urmă colegii mi-au zis Tibetuca, apoi Haiduca pentru că hălăduiesc foarte mult. Mi s-a spus chiar și Călăuza, după un film rusesc.

Am fost tentată doar să stau, dar să nu mă opresc de tot

O.V.: La ce tabieturi a trebuit să re­nunțați în expedițiile dumneavoastră?

U.M.: Nu beau cafea, nici nu fumez. Ce tabieturi mai sînt? De dormit mă stră­du­iesc să dorm, n-am televizor de 12 ani, am renunțat de mult.

O.V.: De ce?

U.M.: Pentru ca nu-mi plăceau emisiunile și era o pierdere de timp. Mă ui­tam doar noaptea la niște filme polițiste, aveam un fel de dependență. Se termină și eu nu mă mai culcam că pe ăla de ce l-a omorît, de ce celălalt n-a descoperit ce s-a întîmplat. Era porția mea de odihnă: opt ore de activitate, opt de relaxare, opt de somn. Acesta ar trebui să fie ritmul normal al unui om.

Am mai rămas vrăjită și de incantațiile călugărilor tibetani care te duc într-un fel de transă

O.V.: V-ați simțit vreodată cop­le­șită de frumusețe?

U.M.: Da, mă întorc la glasul tulnicilor din Hansamar unde am stat vrăjită admirînd peisajul. Căutăm un izvor îm­preună cu un grup și niște turiști hazlii au schimbat indicatorul de izvor. Dar asta am înțeles mai tîrziu. Am mers cu toții în zona respectivă și ne-am dat seama ca nu e bine, dar exact cînd voiam să ne în­toarcem, am auzit glasul tunlicilor și am rămas vrăjiți. În România vă recomand să mergeți în Dobrogea să ascultați cîntecul ciocîrliei, care este magnific. Am mai ră­mas vrăjită și de incantațiile călugărilor ti­betani care te duc într-un fel de transă, dar nu așa cum ne imaginăm noi că rămîi buimac, ci simți ceva aparte.

O.V.: În călătoriile dumneavoastră ați întîlnit obstacole care vă făceau să credeți că nu vă mai puteți continua ex­pediția?

U.M.: Obstacole au fost, dar am trecut peste ele. Ultima expediție, pentru că a fost foarte lungă și fiindcă am văzut lucruri deosebite, undeva prin Armenia m-am oprit, eram foarte obosită, obosită psihic, nu fizic, și simțeam că tot ce am văzut pînă atunci dă pe dinafară, nu mai am unde să bag. Am zis: gata, mă opresc. Voiam să iau primul avion și să vin acasă. Am stat două zile închisă în camera în care locuiam, am ieșit doar să mănînc, am stat singură cu mine să mă liniștesc, să așez în cap toate cîte văzusem, mi-am dat un șut și am plecat mai departe. Au fost momente din acestea mai ales în expedițiile grele, cînd îmi ziceam în gînd că nu mai pot, că cine m-a pus să vin. Dar reușeam să le duc mereu la sfîrșit.

O.V.: V-ați rătăcit vreodată?

U.M.: Efectiv, nu. Pentru că eu de aca­să studiez, îmi fac o strategie, îmi fac traseele, știu ce trebuie să văd, am o pla­ni­ficare foarte bună care îmi ia două, uneori trei luni, îmi verific traseul. A fost o întîmplare drăguță cînd am făcut traseul Oceania, respectiv Australia, Tas­ma­nia, Noua Zeeelanda și Papua Noua Gui­nee. Mi s-a spus din țară „ce să cauți în Papua, sînt canibali”; la Externe –  același lucru „aveți ce vedea, nu are rost să mergeți acolo”. Australienii nu fuse­seră în Papua, deși e la doar două ore de zbor și mă ronțăia toată povestea, iar în ultima zi, cînd am plecat din Australia, am fost la Ambasada Română din Can­ber­ra. Acolo am întîlnit o doamnă foarte draguță care m-a pus să-i po­ves­tesc ce am vizitat și la sfîrșit zice: „unde vă du­ceți?” I-am mărturisit că voiam să merg în Papua și mi-a zis: „Păi, de ce nu vă du­ceți?” Și i-am povestit ceea ce mi s-a spus de către ceilalți și m-a trimis la domnul ambasador din Papua. Mi-a zis doamna că este un bărbat foarte drăgut și la întrunirile Ambasadelor e bătaie între doamne, cine să danseze cu el. Am fost fericită că am ajuns acolo, să-i cunosc pe papuași, cu colibele lor. Ei merg două zile și ceva pe poteci doar de ei știute și sunt izolați, seara se adună ca la fostele noastre șezători, cîntă un cîntec și așa își spun întîmplările din timpul zilei, dan­sează în jurul focului, sînt fericiți, nu-l vezi pe unu’ că se ceartă, că e violent. Rîd tot timpul, sînt senini, asta-i viața!

Au aceeași viață ca noi, numai că gîndesc altfel. Mai au un obicei drăguț, cresc niște păsări care sînt unice, ca niște curcani de-ai noștri, imenși, care se numesc Casoai. Numai acolo trăiesc pentru că sînt din gla­ciațiune, cu solzi mari pe picioare, cu cioc puternic și își fac niște cuiburi imense în care își pun ouăle, iar păpuașii se duc și caută locul unde este cuibul și cînd consideră ca puiul ieșit din ou se poate descurca singur, îl iau și îl duc în sat unde au o fată de măritat, îl pun acolo și o hrănesc pentru că reprezintă obiectul de zestre pe care i-l dau la măritiș. După un an de zile, după ce se termină toată festivitatea, îi dau drumul păsării.

Lumina se vede aproape peste tot la fel, în afara de București

O.V: Cum se împacă această minu­țiozitate cu care vă pregătiți călă­to­ria cu intuiția și spiritul spontan cu care vă ho­tărîți să porniți în călătorie?

U.M.: Călătoriile sînt legate toate. Tot undeva, în Africa, cînd am făcut 11 țări, făcusem tot traseul și știam, citisem eu, că undeva între Namibia și Bots­wana este o zonă neutră, izolată de Dum­nezeu, care este între două țări, sau trei, dar care nu are nici o importanță strategică. Acest culoar, Caprivi, era o asemenea zonă, dar eu citisem că acolo trăiesc niste triburi de negri în libertate, așa ca papuașii. Și acest culoar se continua pîna la cascada Victoria, unde voiam să ajung și, de asemenea, trecea pe lîngă un mare fluviu african, Ocavango, care își are spe­cificul său, în sensul că își formează delta, brațele pe o distanță de opt kilometri, după care parcă cineva taie cu cuțitul, dispare toata apa aia. Și asta fiindcă la adîncime, în deșert, este o albie a unui fost rîu și fiind foarte spongios, nisipul absoarbe apa și se duce mai de­par­te așa. Fenomenul este extraordinar. Culoarul Caprivi – l-am întrebat pe am­ba­sadorul nostru în Africa de Sud și nu știa nimeni de el nici la Consulat, nu aveam nici traseul încă bine făcut.

Ajung în Namibia, se poate vedea deșertul Kalahari, deșertul Namibian, specificul lor, culoarul Caprivi nu. Nu că nu îl știau, dar nu îi acordau nici o importanță. Era numai al localnicilor. Și la o agenție, un om mai în vîrstă era atent la ce întrebam eu. Era soțul șefei agenției și a venit la mine, întrebîndu-mă dacă vreau să merg în culoarul Caprivi, îmi spune el cum și mă duce să văd și deșertul Namibian, ca­re este în coasta sche­le­telor, pentru că în zona de ocean sînt foarte multe furtuni și din corăbii ajunse nu mai rămîneau decît scheletele. M-am dus cu dînsul, i-am plă­tit o suma modică, am văzut deșertul Na­m­ibian și m-a dus în stația în care vine autobuzul care duce la cascada Victoria prin culoarul Ca­pri­vi. Am plecat cu acel autobuz, locul era extraordinar, era un fel de drum care avea și niște semne de circulație. Autobuzul era numai cu localnici și la un moment dat s-a oprit pentru că trecea o turmă de girafe. Una s-a oprit și a venit în dreptul autobuzului pe geam, la noi. Asta a fost culoarul Caprivi.

O.V.: Vorbiți mereu de problema la nivel global și de faptul că noi trebuie să învățăm să prețuim mai mult. Dum­nea­voastră cum vedeți o campanie de conștientizare în acest sens?

U.M.: În primul rînd, noi avem totuși un bazin foarte generos de rîuri și de izvoare, dar asta ar însemna să nu se mai defrișeze nimic, pentru că defrișarea în­seamnă evaporarea apelor. Să nu se mai polueze și să nu se mai arunce nimic în apă, în toate zonele astea de cherestea, rumegușul se aruncă în apă, pentru că apa duce, zic ei, gunoiul, or acest rumeguș distruge moleculele de oxigen și omoară tot ce are apa în ea. Apa nu se mai curăță, nu se mai oxigenează și distruge habita­tul plantelor și vietăților din apă. Eu aș putea, dar mi-ar trebui o forță supranaturală pe care însă, nu o am, să șterg ce e rău. Din păcate nu se poate face așa ceva și așa ne batem joc de Delta Dunării, ne batem joc de Dunăre în sine și de alte lucruri frumoase pe care le avem. Apa mi­nerală a fost preluată, noi nu putem să ne valorificăm apa și s-a ajuns în situația în care localnicii se duc la un izvor de apă mineralaă și e închis, ei trebuind să plă­tească să ia apă. Am ajuns să nu ne lase nici măcar o picatură de apă. Ban­chizele polare se topesc masiv, chiar am niște fotografii impresionante, una în ca­re se vede cum se prelinge apa din cauză că razele soarelui, sînt puternice, se topește gheața. În mod normal, apa care provine din aceasta gheață, ar trebui să între toată în apele mărilor și oceanelor. Dar pentru că încalzirea este puternică, apa nu mai ajunge la ocean sau la mare, ea se evaporă. Și această apă care se eva­poră nu se știe unde se duce.

O.V.: Lumina se vede peste tot la fel?

U.M.: Aproape peste tot, în afară de București.

O.V.: De ce nu și în București?

U.M.: Mie îmi face plăcere di­mi­neață să văd răsăritul soarelui, deși nu mai sîntem dependenți de ciclul diurn. Seara, îmi place să mă culc cu apusul soarelui, îmi place să admir cerul, să ad­mir o furtună, să privesc un cer înstelat. Din păcate, oamenii nu mai admiră în nici un fel cerul sau lumina soarelui. Nu mai există nici o conexiune cu natura, cu ce e în jurul nostru, cu viața. Există un egoism feroce, o limitare. Din păcate, nu există nici un fel de întoarcere, eu așa văd. Am fost invitată să prezint o expo­ziție de ziua națională a României la Or­ganizația Națiunilor Unite, lumea vă­zu­tă de un explorator român. Mi-am pre­gătit fotografiile, albumele și am spus că le duc la Ministerul de Externe, vor ajun­ge prin curier la Washington. Îmi dă telefon doamna ambasador, reprezentanta României la ONU și mă întreabă de ce nu vreau să merg, iar eu i-am răspuns că de acolo nu văd cerul. Și, foarte drăguță, ea mi-a raspuns că îmi va arăta cerul. Într-adevăr, m-a dus să îl văd printre zgî­rîe-nori. Am văzut o bucățică de cer, și locul unde au fost cele două turnuri bombardate, dar nu pot să spun că mă tentează locurile acestea. De multe ori sunt întrebată de ce nu prezint foarte multe foto­grafii și din capitale. Dar ce să prezint? Niște zgîrîe-nori, care se găsesc peste tot?

Știu că regele luptă în zadar pentru fericire

O.V.: Credeți că din cauza egoismului de care vorbeați mai devreme o să ajungem să găsim pînă la urmă un capăt al lumii?

U.M.: Depinde care capăt. Nu pot să spun că sînt optimistă în privința asta pentru că lucrurile au luat o turnură des­tul de vertiginoasă, în cădere liberă. Nu știu ce șanse avem, nu cred în acel calendar cu 2012, dar văd și simt ce se întîmplă cu poluarea pe care o determinăm noi pen­tru că nu ne oprim nicicum din setea de avea cît mai mult, din lăcomia asta determinată de bani. Trimite pe mare un miliardar și convinge-l pentru sănătatea lui să stea într-o cabană. Nu poate sta. Eu stau în Cotroceni și țin minte că pe strada mea erau niște clădiri frumoase, vechi, dar a venit cineva și a dărîmat tot. A construit un zid imens, un gard cu poartă, bine pus la punct. Au tăiat un copac de pe trotuar ca să poată intra cu mașina, lucru care m-a deranjat. Eu am strigat la ei, am facut urît, dar nu i-am convins și mi-au spus ca o să mă convingă doamna proprietară. A apărut un Jeep și a ieșit o femeie care nu avea loc pe scaun că șoferul s-a dat jos, i-a adus pantofii și i-a pus în picioare pentru că ea nu se putea încălța singură. I-am zis „Doamnă, nu aveați dreptul să faceți asta”. Dar ea s-a uitat la mine ca la felul paișpe.

Acesta este tipul de om reprezentativ pentru societatea noastră actuală. Din păcate, Bucureștiul este alterat de mult, de niște ani buni de zile. Clar, banii au produs această alterare. Mai vrea cineva să facă un edificiu de cultură, să repare o diversitate? Regele Butanului, un bărbat de 37 de ani este idolul poporului, un om cult care își iubește poporul și are o de­vi­ză: liniște, pace și fericire pentru po­po­rul său. Am fost în Butan că reprezentantă a Romîniei și el nu era acolo pentru că în estul țării, într-un sat a fost o viitură și le-a luat casele. El s-a dus cu o echipă de con­structori și a stat acolo pînă s-au ridicat toate casele la loc. Am aflat, mai tîr­ziu, că acest rege a creat un forum mon­dial al celor care luptă pentru fericire și s-au întîlnit la Geneva cu re­prezentanții oa­menilor cu bani, la o ma­să rotundă. Aș fi vrut să fiu o muscă să a­sist la discuție, dar știu că regele luptă în za­dar pentru fericire.

O.V.: Noi pentru ce luptăm?

U.M.: În momentul de față luptăm pen­tru o existență, o viață și atît. Nu pentru viața altora. Încercăm să ne strecurăm prin acest zig-zag cu greu. Am vrea să lu­ptam și pentru altceva, dar nu se poate. Sînt membră a unui grup de inuiți pentru că și acolo încălzirea globală este puterni­că, care nu mai știau cum să riposteze, cum să acționeze împotriva factorilor po­lu­­anți. Ei au mijloacele lor de informare și au desenat cu corpurile lor pe zăpadă o chemare, „protejați Nunavutul, protejați Arctica” și au fotografiat-o din avion. Trebuia să se țină atunci conferința celor opt puteri mondiale la Kyoto și au spus că dacă semnează fiecare, probabil, vom aduna cîteva milioane de semnături și îi vom impresiona pe cei de acolo, așa încît să hotărască soarta lumii. Dar ei nu ho­tă­rau de­cît soarta banilor și a bogăților care mai există pe pămînt.

Elena GHERASIM

***

Un pescăruș avîntat în sine

O. V.: Ne îndemnați să ne îndoim. Care este întrebarea pe care o aveți me­­reu în gînd?

U.M.: Este una legată de ideea de a-mi cunoaște organismul, a-mi cunoaște spi­ritul, sufletul, pentru că este iarăși o pe­rioadă a vîrstei cînd nu realizezi că ești oarecum separat. Acum eu separ spi­ri­tul de materie, de constituția mea și mi-am dat seama că eu, spiritul, cea care văd ce am în organism este separat. Deci se crează această diferențiere, această se­parare, spiritul se pregătește probabil să fa­că altceva. Eu cred în reîncarnare, așa că este o întrebare cu care mă lupt sau  încerc să mă lupt, ca să fiu cît mai efici­en­tă, să realizez cît mai multe lucruri. Nu vreau să stau pe loc, ci vreau să las cît mai multe în urma mea.

O. V.: În ce nivel al reîncarnării sîn­teți?

U.M.: Prima dată am fost pescăruș ar­ctic, în a doua reîncarnare am fost păs­to­riță – și aici, iarăși, m-am gîndit la le­gă­tura mea cu muntele –, iar acum voi tre­ce într-a treia, mai departe nu știu. A­ici îl citez pe Ovidiu Bojor, marele acade­mician, care este într-a șasea re­în­car­na­re și dacă îl întrebi ce vîrstă are, va spune că are 163 de ani. Acum are 200 și ceva de ani…

O. V.: Ce nu încape în jurnalele du­­mnea­voastră de expediție?

U.M.: Citindu-mi jurnalul fixez fi­e­ca­re loc, om, nu pot să uit nimic, o­biș­nu­iesc să le recitesc și să retrăiesc. Multe nu încap în paginile jurnalelor, dar ele sînt ca trunchiurile de copac pe care eu așez fructele, florile, impresiile. Ce nu scriu acolo este marea mea întrebare, cît pot să mai fac acest lucru, pe undeva simt că se apropie un final, simt că e pe undeva, dar mi-aș dori să merg în conti­nuare.

O. V.: Vă propun un experiment. Cum ați asocia spiritul de materie, de locurile lumii?

U.M.: România, Tibetul, Roraima și Bhutanul sînt auriculele și ventrico­le­le inimii. Înălțimile, vîrfurile pe care le-am atins, Kilimanjaro, Elbrus, Mont Blanc le-aș pune în membrele inferioare, pentru că ele m-au ajutat. În conversațiile pe ca­re le-am purtat ca să aflu cît mai multe și legătura spirituală cu diferite etnii, cu po­pulații – aici mă refer la Tibet, la Pa­ta­gonia și la noi, în Dobrogea noastră, Insula Paștelui –, toate sînt mintea mea. Ce mi-a mai rămas, suflul, rezistența, le-o dedic polilor magnetici în mod special și plă­mînul meu, pentru că aici au fost pro­ble­me mari de respirație, de atmosferă spe­cială. Acum mă gîndesc la ce îmi spu­nea o colegă, la faptul că am făcut două călătorii în jurul Ecuatorului și mă aș­teaptă o călătorie pe lună. Drumurile a­ces­tea sînt brațele mele, dar nu am cum să dau vîrsta înapoi, poate doar într-o altă reîncarnare voi reuși acest lucru.

O.V.: Și privirea?

U.M.: Privirea este cerul, norii, ful­gii de zăpada, ploaia, florile, tot ce este viu.

O.V.: Cum să interpretăm harta sufletului Ucăi Marinescu?

U.M.: Este un suflet deschis, la ora actuală cred că este destul de bogat și cu dărnicie dau și altora.

O.V.: Cum arată lumea de pe Hășmaș?

U.M.: Din Hășmaș, locul de unde iz­vorăște Oltul și Mureșul și de unde poa­te am izvorît și eu, este un munte drag, săl­batic, care te încarcă cu energie, unde la vîrsta de 11 ani am ascultat glasul tulnicelor ciobanilor. Mi-aș dori să le ascult din nou și să le asculte lumea întreagă.

Diana IABRAȘU