Alain Ramette: Nu putem lega definitiv imaginea României de țigani, pentru că ei sînt problema întregii Europe, nu a voastră în particular

Pe 1 noiembrie, Institutul Francez (IF) din Iași îm­plinește un an de cînd se află sub con­du­ce­­rea directorului Alain Ramette. Un an în care Mediateca „Charlotte Sibi” a fost mo­der­ni­za­tă cu cele mai noi tablete și care a în­che­ia­t ciclul de 20 de ani de existență a IF la Iași. Înai­nte de ajunge în România, Alain Ramette a fost detașat de către Ministerul Afacerilor Externe din Franța în Japonia, la Yokohama și la Kyoto, și mai apoi în Israel, la Tel-Aviv. Însă, dacă din orașul isra­elian in­stitutul a trebuit să se mute pentru că în 2001 re­voltele palestiniene au cuprins coasta ves­tică a Africii, la Iași este posibil ca instituția să fie nevoită să se mute din cauza nepăsării Gu­ver­nului de la București. De cel puțin cîteva luni, Mi­nis­te­rul Culturii din România refuză să-și plă­teas­că partea, conform contractului de închiriere sta­bilit între guvernele de la Paris și cel de la Bu­cu­rești. Acum, 20 de ani de istorie în casa Ra­co­vi­ță din Copou riscă să fie strămutați pentru că repre­zen­tan­ții statului nu-și onorează actul semnat.

Să știi cîteva cuvinte în franceză pentru japonezi are un scop ludic, nu e ceva serios

Din Ținutul Muștarului pînă în Țara Soarelui Răsare sînt cale de 11.500 de kilometri. Ce v-a determinat să plecați din Dijon în Tokyo?

Japonia pentru mine nu a fost o ale­­gere, ci o șansă. Eu sînt din Bour­gog­ne, acolo mi-am petrecut copi­lă­ria, acolo mi-am făcut studiile, mai în­tîi școala primară, iar mai tîrziu cea de institutor. Am predat doi ani și a­poi am plecat la Tokyo, unde am fost în mijlocul elevilor încă opt ani. Am a­­juns acolo pentru că pe timpul meu, serviciul militar era de un an, iar pro­fe­­­sorii sau medicii puteau solicita să-l facă în străinătate. Așadar noi ceream să mergem în străinătate, însă Gu­ver­nul era cel care decidea unde aveam ul­terior să facem serviciul militar. În ca­zul meu a fost ales Tokyo și am fost foarte încîntat de această oportunitate de a merge în Japonia pentru că aveam prieteni, colegi de ai mei, care au aplicat și ei pentru a face serviciul militar într-o țară străină și apoi aflau că trebuia să meargă în Angola sau în Pakistan. Din punctul acesta de ve­de­re eu, am avut norocul de a fi trimis într-o țară deosebită și liniștită. În schimb, chiar dacă am fost mulțumit pentru că s-a nimerit să fiu trimis în Japonia, la început cel puțin, a fost o perioadă dificilă pentru că fiind în anii 1980 încă nu exista Internetul să poți comunica des, să suni în Franța nu era chiar ieftin, iar biletul de avion era foarte scump. Prin urmare, la început am stat acolo patru ani fă­ră să revin în țară. După ce am făcut serviciul militar, care a durat doi ani de zile, am fost profesor de limbă fran­ce­ză șase ani. Opt ani mai tîrziu am re­venit în Franța, mi-am schimbat me­­seria și am început să fac grafică. Ul­terior, am fost numit de Ministerul A­facerilor Externe în funcția de director al Institutului Francez din Yo­kohama, Tel-Aviv, Kyoto și acum la Iași, în România.

Învață japonezii limba franceză la un nivel performant de conversație?

Nu neapărat. Foarte mulți dintre ei învață limba franceza de plăcere, ca pe un hobby, și atunci nivelul lor de cunoștințe se reduce la a învăța cî­te­va expresii pentru a merge la Paris să facă cumpărături, sau să petreacă cî­teva ore prin marile centre de modă ale Franței. Să știi cîteva cuvinte în fran­ceză pentru japonezi are un scop ludic, nu e ceva serios. Doar cîțiva stu­denți aprofundează limba pentru ca să poată participa la schimburi in­ter-universitare. Pe de altă parte, elevii liceului în care predam eu erau în ma­re parte copii francezi, stabiliți cu familia în Japonia. Erau copiii am­ba­sa­dorilor, ai corpului diplomatic și cîțiva japonezi trimiși de părinții lor cu gîndul a urma mai tîrziu o fa­cul­ta­te în Franța. Însă deși predominau fran­cezii, pe lîngă aceștia mai erau și me­xicani și africani, în clasa mea de exem­plu aveam, la un moment dat, vreo 15 naționalități diferite de elevi.

Dacă dumneavoastră le țineați lor cursuri de franceză, ați avut timp să luați și cursuri de japoneză?

Da, în timpul vacanțelor am în­vă­țat două din cele trei alfabete ja­po­ne­ze plus cîteva caractere chinezești. A­cum tastez la calculator cît de cît, însă în general mă descurc destul de greu să scriu. Citesc puțin mai bine și vor­be­sc relativ bine. Din punctul acesta de vedere sînt un analfabet în ceea ce privește cunoașterea limbii japoneze.

Spuneați într-un interviu că deși japonezii nu cunosc foarte bine limba franceză sînt deschiși față de cultura din Hexagon, ba chiar au împrumutat unele embleme ale acesteia.

Da, așa este. În Japonia găsești la tot pasul buticuri cu specific fran­țu­ze­sc și care au nume amuzante. De exe­mplu, cred că s-au deschis cîteva sute de cafenele în ultimii ani. În plus gă­sești peste tot numeroase res­ta­u­ran­te, brutării, saloane de coafură și flo­rării. În ultimii ani chiar, cultura flo­rală a explodat în Japonia. Ei im­por­tă dintotdeauna obiceiuri din stră­inătate, dar cred că totuși prima bru­tărie a fost înființată la Yo­ko­ha­ma, imediat după venirea francezilor în regiune. Un exemplu amuzant este cel al olandezilor care nici bine nu s-au instalat în Japonia și în cîteva săp­tă­mîni japonezii fabricau berea. Ei au a­similat multe împrumuturi din alte cul­turi pe care le denumesc foarte a­mu­zant. Pentru a scrie cuvintele sau o­biceiurile străine împrumutate, ja­po­ne­zii utilizează un alfabet special, cu caractere speciale. Pentru a desem­na o brutărie franțuzească, de exem­plu, fo­losesc cuvîntul パン屋さん, trans­cris fonetic panyasan. Prima parte a a­cestuia, pan, este scris cu literele al­fa­betulului katana care este folosit pen­tru cuvintele străine, apoi ya, care de­semnează buticul, este scris cu ca­rac­tere chinezești, iar san de la final este compus din literele alfabetului hi­ragana, pentru a complica și mai tare cuvîntul.

Grafician fiind, am „îmbrăcat” multe programe de televiziune și am desenat mulți nori pe harta televizorului

Cînd ați revenit în Franța v-ați concentrat pe grafică. Era vorba despre o pasiune mai veche sau un impuls după moda vremii?

Grafică am făcut mereu de plă­ce­re, iar într-o zi mi-am zis că trebuie să de­vin profesionist în domeniul a­ces­ta. Voiam să-mi schimb meseria, să nu mai fiu institutor și să pun punct me­se­riei acesteia pentru că începuse să îmi facă rău. Pe atunci locuiam la Di­jon unde era și singura școală de formare pen­tru graficieni, iar ca perioadă era în­ceputul infografiei, începutul u­ti­li­ză­rii calculatorului în grafică. În 1991 să faci grafică pe calculator era o me­se­rie nouă și mi-am găsit ușor de lu­cru pentru că se căutau in­fo­gra­fi­ci­e­nii. Eu, de exemplu, trebuia să de­cu­pez un anumit text, să-i adaug o fo­to­gra­fie după care trimiteam noul produs la imprimat. Graficianul era cel care se ocupa de aspectul paginii de zi­ar, punea textele în pagină, desena tit­lurile și aranja ultimele detalii îna­i­n­te să intre la imprimantă. Acum totul se face la calculator, înainte aceste pro­­cedee se făceau la mînă, cel mult cu mașina de scris. Eu m-am speciali­zat pe grafica pentru televiziune, ca­re este un pic mai diferită. Am făcut nu­me­roase spoturi și am „îmbrăcat” multe programe de televiziune. Eu, de pe postul de director artistic, (n.r. Al­ain Ramette a fost directorul artistic al Canalului Info – CLI un an, între 1994-1995, după care a fost detașat în Ja­ponia) alegeam decorul, dădeam cu­loarea și îmbogățeam textul. Spe­cia­­lizarea mea erau programele me­teo. Am desenat mulți nori în viața mea de grafician. Am făcut un pro­gram meteo care a rămas în vigoare timp de opt ani, însă atunci nu am a­vut pretenții de copywriter, că de altfel acum eram bogat.

După ce v-ați jucat cu norii, i-ați încălecat iar cu destinația Japonia. Ce schimbări a presupus noul statut obținut șase ani mai tîrziu după părăsirea Tokyo-ului?

Acum totul era diferit. Dacă îna­in­te eram un străin în Japonia și tre­bu­ia să-mi refac actele o dată la șase lu­ni, noul meu statut nu mai punea în discuție acastă situație. Fiind di­rec­torul institutului, lucram pentru am­basada Franței, aveam un pașa­por­t special, nu trebuia să-mi refac viza și toate celelalte acte precum cei­lal­ți emigranți. Cînd în 1995 mi s-a pro­pus să revin în Japonia am fost foarte mulțumit să mă întorc în acel loc în care fusesem institutor cu sta­tu­tul de detașat pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe.

În Tel-Aviv am văzut și am auzit de multe ori bombe explodînd

La Tel-Aviv ați întîlnit aceeași deschidere față de cultura franceză despre care spuneați că ați observat-o în Yokohama?

Munca era aceeași, însă cultura fran­ceză era primită cu altă in­ten­si­ta­te, iar țara evident că era cu totul di­fe­rită. În primul an a fost bine, dar în al doilea a început cea de-a doua In­ti­fadă (n.r. revoltă palestiniană care a în­ceput la sfârșitul lui septembrie 2000). Erau bombe în oraș pe care le au­zeam sau le vedeam de multe ori ex­plodînd. Am stat patru ani în Tel-Aviv, într-o situație destul de dificilă. În ultimul an, de exemplu, nu mai erau vizitatori aproape deloc. Am pier­dut mulți studenți pentru că du­pă ce a început revolta au trebuit să se înroleze în armată, iar noi am ră­mas fără vizite la institut. În plus, mulți oa­meni de rînd au plecat să lupte. Tre­buie să recunosc că la Tel-Aviv, cel pu­țin un timp, a fost o ambianță nu foar­te prietenoasă.

Pre­fer să nu știu nimic despre lo­cul în care sînt de­tașat pentru că dacă plec a­co­lo cu gîndul la o idee pe care o știu deja, nu-mi face bine. În ca­zul României a fo­st exact la fel. Am ci­tit cîteva romane de au­tori români după ce am fost numit aici la Iași.

Despre România ce cunoașteați înainte să ajungeți aici?

Mare lucru nu știam și am pre­fe­rat să fie așa, să vin în necunoscut. Pre­fer să nu știu nimic despre locul în care sînt detașat pentru că dacă plec acolo cu gîndul la o idee pe care o știu deja, nu-mi face bine. Mai bine aș­tept să ajung acolo și să văd cu o­chii mei ce se întîmplă în țara res­pec­ti­vă. Cînd am plecat în Japonia, de exe­mplu, nu citisem absolut nimic. Mi-a plăcut să descopăr eu singur cul­tura lor, fără să plec la drum cu pre­concepții. Am citit după ce am a­juns acolo, apoi în 2003 mi-am reluat stu­diile și am făcut un master de re­la­ții interculturale aplicat pe Japonia, iar atunci am citit multe despre ei. În ca­zul României a fost exact la fel. Am ci­tit cîteva romane de autori români după ce am fost numit aici la Iași. Acum mă interesează zona aceasta li­te­rară, mai ales că în orașul aceasta sînt mulți scriitori cunoscuți. Pe de al­tă parte, sînt atras și de tradițiile țării în care mă aflu. Am avut ocazia a­nul trecut să primim aici la institut colindători și mi s-au părut for­mi­da­bili. De altfel, de abia aștept să-i pri­mi­m iar în decembrie. România, din punctul meu de vedere, seamănă mult cu Franța. Acesta a fost primul sen­timent pe care l-am avut cînd am ajuns aici. Am avut și încă am im­pre­sia că știu deja locul. Nu mai este atît de exotic precum era Japonia.

Francezii care vin în România nu găsesc aproape deloc ceea ce văd în mass-media din Hexagon

România se consideră o țară francofonă, cu o tradiție în acest sens clădită de aproximativ două secole. Însă conform cifrelor furnizate de Eurostat anul acesta, doar 49% dintre cetățeni vorbesc o limbă străină, iar dintre aceștia majoritatea cunosc limba engleză. Din punctul dumneavoastră de vedere sîntem sau nu o țară francofonă?

Da, cu siguranță România este o țară francofonă. Eu, de exemplu, nu vor­besc limba română și în ciuda a­ces­tui fapt cînd nu înțeleg ceva ob­serv că oamenii încearcă să-mi ex­pli­ce în limba franceză, deci cunosc lim­ba, chiar dacă la un nivel limitat. Pe de al­tă parte, mediul în care lucrez mă pu­ne în contact cu persoane care au cu­noștințe solide de franceză.

Relațiile româno-franceze în perioada lui Sarkozy au fost destul de tensionate, mai ales din cauza discuțiilor iscate pe seama țiganilor. Însă, după venirea la putere în ambele țări a unor guverne socialiste, acestea s-au îmbunătățit oarecum. Cu toate acestea, luna trecută Franța a spus nu aderării României la Spațiul Schengen. În ce stadiu considerați că se află acum relațiile române-franceze?

Eu cred că sînt foarte multe ne­în­țe­legeri pe seama subiectului acestuia. În primul rînd, în Franța vorbim des­pre România fără să-i prezentăm toa­tă fața, ci doar acele ipostaze care de­ran­jează. Și adevărul este că francezii care vin în România nu găsesc a­proa­pe deloc ceea ce se așteaptă. Prin ur­ma­re sînt uimiți cînd ajung și văd că Ro­mânia este o țară activă și bine în­tre­ținută, poate uneori chiar mai bine decît se întîmplă în Franța. În Ro­mâ­nia oamenii muncesc, studiază, se im­plică în numeroase activități. Ima­gi­nea țării voastre promovate de mass-media noastră este cu totul alta de­cît cea reală, cea de aici. Francezii cînd vin în România descoperă exact contrariul a ceea ce știu. Găsesc aici o țară care funcționează, cu oameni op­ti­miști care lucrează la diferite proiecte, spre deoasebire de Franța unde oamenii sînt ceva mai pe­si­miș­ti. Imaginea falsă pe care o au fran­ce­zii despre români poate fi refăcută prin cei mai buni ambasadori ai voș­tri și anume vizitorii străini. Deci tre­bu­ie dezvoltate oportunitățile de schim­buri măcar între elevi și studenți, da­că nu între marile firme. Cînd elevul fran­cez vine într-un schimb la o școa­lă din România găsește altceva decît ce știe de acasă și evident că le va spune a­lor săi că lucrurile nu stau așa cum se spune la televizor.

Societatea franceză nu are toate informațiile despre starea României în acest moment

Deci mass-media franceză este principalul factor care întreține imaginea falsă a României.

Da, mass-media întreține această ima­gine negativă și complet falsă des­pre România. Nu putem lega imaginea României de țigani, ei sînt o problemă a întregii Europe, nu do­ar a voastră. Mass-media este cea care în loc să evidențieze ce funcționează bi­ne se leagă de subiecte deja învechite. Eu, de exemplu, lucrez într-un loc în care oamenii pe care îi întîlnesc sta­bilesc relații cordiale și corecte cu cei din jurul lor. Asta este imaginea Ro­mâniei pe care o cunosc prin ex­pe­riență personală și nu influențat de me­dia franceză.

Totuși am văzut că francezii sînt destul de porniți împotriva românilor și au votat un „nu” vehement la sondajul inițiat de „Le Figaro” vizavi de intrarea României în spațiul Schengen.

Nu putem generaliza și să spu­ne­m că acesta este punctul de vedere al so­cietății franceze. Problema este că au fost întrebați despre acest subiect oa­menii care nu au toate informațiile des­pre starea României în acest mo­me­nt pentru a putea răspunde. De fapt au fost întrebați acei oameni care au formată o imagine falsă din cauza zia­relor și televiziunilor. Este și mun­ca mea de a demonstra fața reală a aces­tei țări. Dacă îl întrebam, de exemplu, pe profesorul Jean-Luc Marion, că­ru­ia Universitatea „Alexandru Ioan Cu­za” i-a acordat săptămîna trecută titlul de Doctor Jonoris Causa, despre ima­gi­nea României, el avea să răspundă că este foarte mulțumit de cum a co­la­borat cu studenții și cu profesorii for­mați în România și care au ajuns ul­terior la Universitatea Sorbonne IV. În schimb, dacă întrebăm pe cineva de pe stradă, care nu a văzut decît ți­ga­nii la televizor, atunci răspunsul este clar în defavoarea României. Oa­me­nii din societatea franceză din cate­goria profesorului Marion nu îi au­zi­m vorbind în mass-media decît des­tul de rar, și deci societatea fran­ce­ză, marea masă, nu este la curent ab­solut deloc cu toate aspectele vieții ro­mânești.

Întotdeauna am fost de părere că politicul greșește atunci cînd se folosește de frica sau ignoranța societății pentru a-și asigura propria carieră.

Dar, dacă mass-media manipulează societatea, nu am văzut să apară un reprezentat din partea statului francez care să pună în discuție această diferență între ce se scrie și se vede la Paris și ce se întîmplă la București, Iași sau Sibiu.

Întotdeauna am fost de părere că po­liticul greșește atunci cînd se fo­lo­seș­te de nemulțumirile, frica sau ig­no­ranța societății pentru a-și asigura pro­pria carieră. Deci, pe de o parte, a­vem mass-media care manipulează și, pe de altă parte, politicienii cărora le convine situația aceasta. În plus, dis­cuția despre Spațiul Schengen este foar­te politică. Noi, aici la Iași, sîn­tem în extrema estică a ceea ce ar tre­bui să fie acest spațiu și deși se presupune că ar trebui să auzim de pericole imi­ne­nte și deosebite, nu este așa. At­mos­fera este liniștită și lipsită de eve­ni­mente majore care să producă o sta­re generală de alertă. Și să știți că de un an, de cînd sînt eu aici, nu am vă­zut nici un francez plecînd supărat și nemulțumit de oamenii pe care i-a în­tîlnit aici. Ba din contra, au co­la­bo­rat amical și cu plăcere cu românii.

În acest moment sînt neliniștit în ceea ce privește soarta sediului din Copou

La Tel-Aviv am pier­dut mulți studenți pentru că du­pă ce a început revolta au trebuit să se înroleze în armată, iar noi am ră­mas fără vizite la institut.

Știu că Guvernul român a refuzat să-și mai plătească partea pentru închirierea casei Racoviță în ultimele luni. Ați reușit să ajungeți la un acord cu Ministerul Culturii prin care să vă asigure iar suma prestabilită?

Da, așa este. Noi pe spațiul acesta avem încheiat un contract de în­chi­ri­e­re cu doamna Ruxanda Racoviță. A­ceastă casă aparținea familiei Ra­co­vi­ță, a fost confiscată în perioada co­mu­­nistă și doamna a făcut un proces prin care a recuperat-o în anii 2001-2002, ori noi atunci eram deja in­sta­la­ți. Prin urmare, s-a făcut un contract cu dumneaei prin care Guvernul Fran­cez plătește o parte din sumă, iar Guvernul Român o altă parte. Acum, însă, Ministerul Culturii din Ro­mâ­ni­a refuză să mai plătească partea sa. De fapt, birocrația de aici este destul de ciu­dată, pentru că banii veneau de la mi­nister prin direcția regională, ori a­cum, de cîteva luni, banii nu mai a­jung. Acum sîntem puțin neliniștiți din cauza asta pentru că nu știm încă ce se va întîmpla. Am cerut ambasadei Fran­ței să trimită o scrisoare primului ministru sau ministrului culturii prin care să ceară să se revină la si­tua­ția anterioară, iar partea română să ne plătească suma datorată. În schimb, dacă situația nu se va so­lu­ți­o­na va trebui să ne mutăm și nu vreau să se întîmple lucrul acesta, pentru ca ins­titutul are deja o istorie de 20 de ani în casa Racoviță. Sîntem aici, în mij­locul studenților, de la început, și din punctul meu de vedere este foarte important să rămînem lo­ca­li­za­ți în campusul universitar. În plus, îmi a­min­tesc de la Tel-Aviv că atunci cînd ne-am mutat am pierdut foarte mulți oameni pentru că ei erau obișnuiți de­ja cu o anumită zonă. La un mo­ment dat, anul trecut, a fost propus un proiect de unire a centrului fran­cez, cu cel german și cu cel en­glez într-un centru european, însă încă nu s-a concretizat nimic în acest sens. Sînt neliniștit în acest moment, dar to­tuși optimist și sper că lucrurile vor mer­ge bine. În plus, noi ne pro­pu­nem ca în viitorul apropiat să mo­der­ni­zăm și să folosim mai bine noile resurse tehnologice în mediatecă. Aș mai vrea să deschidem o mică ca­fe­nea cu specific franțuzesc. Am fost ne­plăcut surprins să văd că la Iași nu există un restaurant, o librărie sau o pa­tiserie cu specific franțuzesc. Aș vrea să aduc o mică parte din Franța aici.