Fenomenul „Dilema” este o întîmplare frumoasă în media românești

În postura jurnalistului care a trecut prin redacția BBC România și care adună în fiecare săptămînă povești pentru un desert savuros în „Dilema Veche”, Selma Iusuf vorbește fără să-i tremure vocea atît despre greșelile unui începător, cît și despre ale celor care au îmbătrînit în breaslă. Redactorul-șef la SBS Media Broadcasting zîmbește complice studenților și trădează rareori rigorile imprimate de BBC. Pentru că în redacția „Dilemei” a învățat să se joace cu cuvintele și că niciodată nu poți avea prea multă libertate.

OPINIA VECHE: Cu ce radio te trezeai cînd erai mică ?

SELMA IUSUF: Pe vremea cînd eram eu mică, era un singur ra­dio: radioul public. Nu erau toate FM-urile din ziua de azi. Și o să fac o pa­ran­teză pentru că trebuie să pomenesc și de Europa Liberă pe care toa­tă lumea îl asculta sub pătură. Era vre­mea cînd acolo era singura informa­ție și cea pe care o așteptai în vremuri de dictatură.

O.V.: Cînd ai încetat să iei no­ti­țe pe hîrtie sau să scrii ciorne în favoarea calculatorului sau a ma­și­nii de scris?

S.I.: N-am renunțat și n-o să re­nunț niciodată la scrisul de mînă, de­și sîntem cu toții mereu cu calculato­rul în față și uneori ai impresia că nu mai știi să scrii cu un stilou, cu un pix. Personal, îmi place să scriu de mî­nă și mi-a plăcut întotdeauna.

O.V.: Ai mai găsit în presa ul­ti­mi­lor ani reportaje care să atingă su­flete ?

S.I.: Da, am găsit. Deși aici e o li­nie foarte fragilă pentru că e foarte u­șor să cazi în patetism, în tristeți ief­tine și nostalgii induse. Dar se mai găsesc reportaje autentice din care poți extrage viață.

Cititorul meu este extrem de critic

O.V.: Și unde se face granița din­tre patetic și autentic?

S.I.: Cred că orice privitor, ci­ti­tor, ascultător cu bun simț reușește să își dea seama. Sînt capabili să spună „aici e puțin exagerat, apasă cam ta­re pedala ”.

O.V.: Se pierde umanul din jurna­lism?

S.I.: Nu ar trebui. Dar acum de­pin­­de și cum definești umanul pentru că jurnalismul este despre oa­meni, la urma urmei. Fac presă pentru că vreau să le spun unor oameni niște lu­cruri care îi interesează, îi a­fec­tea­ză, le schimbă sau nu viețile. Totuși, si­gur, depinde de măiestria unui jurnalist dacă reușește să se facă înțeles și să ajungă la cititorul sau as­cul­tă­to­rul lui.

O.V.: Pentru cine scrii legendele urbane?

S.I.: Eu sînt o bucățică insignifian­tă din redacția aceasta, scriu un tex­tuleț pe săptămînă și îmi este publicat acolo. Și nu ascund faptul că îmi face foarte mare plăcere să îl scriu pen­tru că – și o să fiu foarte sinceră – oamenii ăștia m-au lăsat să mă joc. La BBC, de exemplu, nu puteam să mă joc. Nu interesa pe nimeni în jurnalele mele de știri ce cred, ce am vă­zut pe stradă. Era un tip de informa­ție depersonalizată și era și normal să fie așa. Aici mi-au dat voie să mă joc și încerc să o fac cu umilință și modestie, atît cît pot să o fac. Pe cititorul meu îl văd în primul rînd extrem de inteligent și de informat, dar, dincolo de toate astea, îl văd ex­trem de critic. Lucrul ăsta m-a speriat întotdeauna și va continua să mă sperie.

O.V.: Crezi că ai prea mul­tă libertate în textul din „Dilema”?

S.I.: Ah, niciodată n-o să ai prea mul­tă libertate în scris. Este absolut OK așa cum e. Oricum fenomenul Dilema este altceva în media ro­mâ­nești. E acolo, e singular și e o în­tîm­pla­re frumoasă.

BBC m-a învățat o lecție a umilinței

O.V.: Cum te-ai simțit cînd ți-ai auzit prima dată vocea la radio?

S.I.: Groaznic. Nu m-am recu­nos­cut și oricum mi-a fost foarte tea­mă. Țin minte cînd am intrat prima oa­ra live cu un buletin de știri la BBC, care dura o eternitate, un sfert de oră. Am crezut că mor. Nu știu cum au trecut cele 15 minute. A fost oribil.

O.V.: Ți-a fost vreodată frică de microfon?

S.I.: Întotdeauna. Pentru că nu am reușit niciodată să uit că dincolo de el există un om sau o mulțime de oa­meni. Astfel, întotdeauna am sim­țit o povară a responsabilității și asta mi-a dat o oarecare teamă pe care u­ne­ori am reușit să o stăpînesc, alteori nu. Și singura modalitate de a te vinde­ca mai mult sau mai puțin este ex­pe­riența anilor. Nu spun că intri într-o rutină, dar te ajută.

O.V.: Există o discrepanță vă­di­tă între experiența BBC Rom­â­ni­a și cea de pe canalele media a­u­toh­tone?

S.I.: A fost o diferență în sensul că BBC-ul are niște reguli foarte cla­re, sînt scrise negru pe alb, există un ghid de norme al BBC destul de gros. Oamenii care l-au scris au încercat să-și imagineze orice situație în care poate fi pus un jurnalist și au încercat să o clarifice, să o pună pe hîrtie. Este ca în cazul unui steward pe a­vi­on. Sigur că aici intervine și propriul simț de răs­pun­dere și judecata ta prin care filtrezi toate lu­cru­ri­le a­sta. Dar la baza tu­turor ai regulile la care te poți în­toar­ce în orice circumstan­ță.

O.V.: Cum te-a schimbat experiența BBC?

S.I.: M-a făcut mult mai responsabilă pentru acțiunile mele și pentru vorbele care-mi ies din gură. Și m-a în­vățat, în acelașit timp o lecție a umilinței. BBC-ul nu a făcut jurna­liști vedete, ci a făcut niște oameni ca­re au muncit din greu să dea o in­for­mație corectă, verificată, onestă și e­chilibrată ascultătorului. Genul a­ces­ta de jurnalism te obligă să ai și un anume stil de viață. Nu puteai să vii a doua zi obosit la muncă și nu pu­teai să vii neinformat, să nu știi ce s-a întîmplat în timpul dintre mo­men­tul în care ai părăsit redacția și pînă cînd te vei fi întors a doua zi.

Alexandra PANAETE