Sint unii carora le singereaza pielea fiindca s-au ranit in cap. Eu am singerat de ideile mele

Eveniment Niciun comentariu la Sint unii carora le singereaza pielea fiindca s-au ranit in cap. Eu am singerat de ideile mele 19

Un om ia metroul. A citit in toate statiile. Oare cite buzunare o fi avind si cum sint ascunse in captuseala, de-i incape in fiecare cite o carte? Sa se intoarca? Ar fi trebuit sa fie tocmai in capatul celalalt al Parisului. Nici nu si-a dat seama c-a luat-o de-a-ndoaselea. I s-au intimplat “prietenii tiranice” in timpul facultatii, cind a fondat Echinox, crezind in libertatea revistelor studentesti. Dar a ajuns sa-i treaca pe sub ochi toate cartile interzise de Cenzura. Trebuia sa le trimita la topit. Si-a lasat gura sa-l ia pe dinainte si i-a reusit “transferul disciplinar”. Si-a plecat. Invitat la un congres, in Lisabona. Cind sa se-ntoarca-n tara, a luat-o iarasi de-a-ndoaselea si-a ramas. In Paris. Sa fie redactor din anii ’80 si pina acum la Radio France International. Sa  scrie poezie in zeci de volume, sa faca sa “vorbeasca pe romaneste” opera italiana, franceza, portugheza si spaniola. Dinu Flamand n-ar crede luciditatea “pe cuvint”. S-a inhamat. “I-adevarat ca eu traiesc ideile, ca emotiile ajung sa-mi fie traite cu mintea, dar numai asa se poate face Literatura si eu sint unul dintre aceia care ar face totul pentru Literatura Romana”.

OPINIA VECHE: Ati avut vreodata carti cu miros de portocale?

DINU FLAMIND: Am unele carti cu un miros aparte, sa-i zicem, de colectie, cu o hirtie aparte, inscrise intr-un miros tactil, adica imi dau, cind le ating, un sentiment tactil care devine uneori olfactiv. Dar n-am. Nu stiam ca exista. Stii vreun furnizor?

O.V.: Stiu ca prima carte pe care ati cumparat-o a fost de la alimentara din sat si ati vazut-o fiindca era asezata linga o bucata de marmelada. Si pina sa va improvizati propriul raft de biblioteca, spuneati ca aveati cartile mirosind a slanina, busuioc, usturoi si a plante aromate culese de mama dumneavoastra.

D.F.: Ce idee buna, sa tii cartile in debara, linga portocale! Nu m-am gindit. Cind eram copil… Nu cred c-am tinut cartile in debara vreodata. Eu am renuntat, ce-i drept, la multe biblioteci; la biblioteca de-acasa, pentru zece ani, cind am plecat in Occident. Si e adevarat ca uneori o visam. Pina la urma, ea s-a reconstituit in casa parinteasca, de la tara, si sta si m-asteapta. Ma duc o data, de doua ori pe an, mai scot cite o carte, dar nu mai am acelasi sentiment de familiaritate cu ea. Dar am inteles de la prieteni ca nu e grav. Am crezut o perioada ca e foarte grav! Era un scriitor care a avut vreo trei neveste. De fiecare data cind se despartea de una, ii lasa si biblioteca. Zice: “e foarte bine sa pleci cu o singura carte sau cu nici o carte, fiindca ea oricum se reconstituie”. Si a avut perfecta dreptate.

Incercam sa zbor incovoind mesteceni

O.V.: Deci n-aveti spirit de colectionar?

D.F.: Nu, nu, n-am. Pasiunea de a colectiona e un viciu inchis, e o pasiune de a acumula. E o afirmare a vanitatii! Eu nu, nu am asta. Cartile imi sint necesare in permanenta. Continui sa cumpar, dar nu mai am unde sa le pun. Si continui sa le port prin buzunare. In toate buzunarele hainelor mele am cite o carte.

O.V.: Ati preferat dintotdeauna sa le cumparati sau le puteati citi la fel de bine si imprumutate de la biblioteca?

D.F.: A, la inceput, da. Eu asa am descoperit organic literatura! Sigur ca le imprumutam. Si acum eu mitizez biblioteca din sat. Scapase de epurarile regimului. Eu asa am descoperit poezia, in biblioteca aia: am dat peste o antologie de poezie americana si am gasit in cartea aia un poem de Robert Frost. Era vorba despre un baietel care incerca sa zboare incovoind mesteceni, se agata de ei si dupa aia isi dadea drumul si zbura cu ei. Or, exact asta facusem si eu. Aveam vreo zece ani si tata cosea cind am vazut un pilc de mesteceni. M-am catarat pina in virful unuia dintre ei, am strins bine ultimul smoc de crengi si m-am aruncat spre pamint. Incercam sa zbor incovoind mesteceni. Asta era experienta mea, petrecuta. Nu stiam ca bucuria aia poate sa prinda forma, sa fie povestita. Si m-am desteptat in literatura cind am vazut ca omul acela, care scrisese, vorbea despre mine. Si el era undeva peste Ocean. Atunci am vazut ce inseamna literaturizarea: cind experienta ta petrecuta, intima, fericirea ta indicibila devine dicibila.

Imi recitam, singur, in gind, poezii in timp ce dadeam la coasa

O.V.: V-a dat vreodata batai de cap alfabetul?

D.F.: A, nu! L-am invatat foarte usor.  Pe la patru ani deja stiam sa citesc si sa scriu. Adica identificam cuvintele. De scris, cred ca scriam doar cu majuscule. Dar, oricum, stiam sa fac propozitii. De asta a trebuit sa plec de la scoala din sat, unde ma plictiseam infiorator, fiindca nu mai aveam ce sa invat. Nu pentru ca as fi fost un geniu, ci pentru ca bunicul meu a aplicat intuitiv metoda pe care eu o  recomand. Copilul trebuie sa invete cit mai mult si cit mai devreme. Prima data cind m-am izbit de-un alfabet a fost cind am pus mina pe Ohtoih. A devenit cartea mea numarul unu in permanenta. Adica, o duc cu mine in permanenta. E din 1710, de pe vremea lui Mavrocordat. Si bunicul citea in strana din el. Erau texte in limba romana, dar scrise in alfabetul chirilic. Abia tirziu m-am incumetat sa-l inteleg, in facultate, cind m-am apucat serios sa invat slava veche. In alfabetul chirilic nu apar toate sunetele reprezentate prin litere si cuvintele sint comasate, trebuie descifrate.

O.V.: Acum mai terminati de scris toate literele dintr-un cuvint?

D.F.: E ciudat. Nu. Adica am un scris aproape ilizibil. Fac tot felul de comprimari. Scriu compulsiv pentru ca sint compulsiv. Adica, pe hirtie scriu poezie. Si ea se aduna, asa ca in momentul in care o scriu efectiv, ea trebuie sa tisneasca. Nu stiu daca e un indice de valoare in sine, dar sentimental, pentru sistemul meu interior de referinta, e un semn ca sint autentic. Eu atunci simt ca sint pe drumul cel bun, cind ma simt asaltat.

O.V.: V-ati umplut vreodata miinile de bataturi?

D.F.: Da, sigur! Cind eram mic si mergeam la coasa. De atunci m-am obisnuit sa port in fiecare buzunar cite o carte. Imi recitam, singur, in gind, poezii in timp ce dadeam la coasa. Altfel, munca fizica e foarte grea. Si asa, se metamorfoza.

O.V.: Va opreati din cosit daca nu va aminteati continuarea unui vers?

D.F.: Da, sigur ca da! Tocmai, ca daca nu mi-as fi recitat, as fi fost un automat care coseste. Asa, scapam de gestul mecanic. Dar imi era greu sa ma opresc si sa ma apuc de citit. Ca in brazda nu esti niciodata singur. Si veneau ceilalti din spatele meu. Ma uitam in pauze. Cind se oprea toata lumea.

In mintea mea, lucruri incompatibile sint

compatibile

O.V.: S-au adunat vreodata copiii sa v-asculte recitind?

D.F.: Nu, niciodata. Nu stia nimeni. Nu mi-a dat prin cap sa spun cuiva. Era ceva numai al meu. N-am facut niciodata din asta un prilej de discutie. Eram intr-un fel de autism. Acum imi dau seama. Era lumea mea. Dar nici macar n-o expuneam. Era lumea mea, nu intra nimeni in ea. Nu ma mindream cu ea, era ceva aparte. Nici prin gind nu mi-ar fi trecut sa recit sau sa vorbesc despre poezii cu cineva. Era o placere egoista. Oricum, copiii dezvolta niste forme de autism care nu sint maladive. Aceasta plonjare intr-o lume interioara, inchisa genereaza sentimentul eidetic. Pina pe la 14 ani copilul traieste intr-o lume paralela, interioara, dar fara sa contrazica lumea exterioara.  Nu eram o noutate. Toti trec prin perioada asta eidetica. Probabil ca multi o uita, dar cineva care este atras de asta sau vrea sa ramina in poezie, toata viata nu face decit sa o continue. Oricum, smulgerea unui copil din lumea lui… o forma de autism ramine substanta vietii poetice. Eu am pastrat substanta asta, am si incurajat-o.

O.V.: In lumea din copilarie mai intrati?

D.F.: Imi amintesc anumite lucruri, anumite detalii. Teama imi e sa nu intru acum in alta fictiune si sa inventez, sa va povestesc acum ceva ce n-a existat, ceea ce n-ar fi foarte grav, pe de alta parte. In copilarie, se intimpla o inventie de lume. E o stare mirifica.

O.V.: Pentru ce amintiri n-ati baga mina in foc ca s-au intimplat realmente?

D.F.: Acum nici nu ma intereseaza daca s-au intimplat sau nu. Oricum, lumea reala  are o buna cantitate de fictiune in ea. In mintea mea, de multa vreme, lucruri incompatibile sint compatibile. Pentru ca iubesc poezia. Ea legitimeaza incompatibilul, face din incompatibil, compatibil.

O.V.: V-ati depistat boli imaginare prin versuri?

D.F.: Nu compun cu boala. A!, daca e o forma de tratament, de psihiatrie, de autopsihiatrie? Am incercat si eu o singura data cind treceam prin momente grele, sa fac sedinte de psihiatrie prin versurile mele. Umberto Saba a fost primul poet care s-a psihanalizat si a facut-o citiva ani la rind. Si s-a oprit fiindca ii era teama ca-i dispare sursa poeziei, ca se face bine. Suferinta era sursa fericirii de-a scrie versuri.

Ma compun, ma bazez pe miracole

O.V.: V-a prins vreodata noaptea pe cimp?

D.F.: Sigur! Citeam despre muschetari si ajunsesem sa nu mai vad nici o litera.  Si au fugit si caii pe care trebuia sa-i pazesc, si vacile. Vacile si-au gasit cuib pe undeva, printr-o vilcea si caii… Caii au plecat acasa si i-a gasit tata in fata portii. Asta se intimpla simbata seara si eu eram pedepsit, nu stiu pentru ce, sa merg la munca. Toata copilaria lui Creanga imi este foarte familiara, nu doar pentru ca lexicul lui este lexicul pe care l-am invatat de la mama mea…

O.V.: Ce descintece vi s-au facut?

D.F.: Ce anume? Descintece? De toate. Facea si mama exact cum facea mama lui Creanga. Imi descinta cu carbuni pe care-i punea intr-o ulcica si spunea niste formule… ah! in sfirsit, facea niste mici gesturi, niste cruci deasupra… Eram fascinat! Cine stie ce-aveam?! Ma trezeam prin somn sau aveam vreo gripa sau…

O.V.: Ati avut cosmaruri in copilarie?

D.F.: Da, da! Imi amintesc si acum un prim cosmar, foarte timpuriu. De altfel, e si prima mea amintire. Era un deal de gheata in spatele casei pe care eu incercam sa urc. Si sus era o femeie batrina, asa, o forma de femeie, si ea incerca sa ma traga si eu am alunecat si m-am trezit. I-am povestit mamei visul si zice “bine ca n-ai luat-o de mina, ca aceea era Moartea!”. Eh, si mi-am dat seama mai tirziu cit de terifianta era versiunea ei si ca nu era deloc pedagogic sa-mi zica. Si metafora e ca am “alunecat” in gheata.

O.V.: Pe atunci credeati in miracole?

D.F.: Cred si acum. Dar am crezut tot timpul in miracole. Ba chiar ma compun, ma bazez pe miracole. Mi se pare ca trebuie sa functioneze cu mine. Miracolele nu pot fi nominalizate. E ca si cum ai spune ca tu crezi in propriul tau noroc. Am avut noroc cind am plecat in Occident si am decis sa nu ma mai intorc. Am plecat invitat la un congres de lusofoni, la Lisabona si asa am obtinut viza sa ies. Si cind sa ma intorc, cu toate ca nu eram deloc pregatit, nici spiritual, nici financiar, am decis sa nu. Am actionat instinctiv, fara sa ma gindesc prea mult si norocul m-a ajutat.

O.V.: Ati asteptat vreun miracol care n-a mai aparut?

D.F.: Nu stiu. Amintirile mele sint infidele. Acum stau si ma intreb cum de a trecut un an fara sa-mi mai pun intrebari. Cine stie?!

O.V.: Ati fost vreodata fericit sa va imbolnaviti?

D.F.: Da. Pai prima mea poezie, cu care am debutat in Tribuna, se numea “Febra”. Eu atunci scriu, in stari de tensiune acumulata, in stari febrile… Atunci cind eram bolnav era un moment de fericire, fiindca atunci toata lumea era in jurul meu, ma bucuram de o atentie deosebita si… ma simteam protejat! In fond, copiii sint foarte fericiti cind se simt protejati.

Mina mea era plina de bataturi de la mandolina si coasa

O.V.: Va placeau serbarile scolare de atunci?

D.F.: Pe mine ma atragea Palatul Pionierilor. Imi placea sa cint la mandolina. Exersam o data pe saptamina si am dat si concerte. A fost o cariera de mandolinist intrerupta brusc. Dar ce copil a fost mai fericit decit mine dupa ce am cosit o vara intreaga si mi-am cumparat de la Bistrita mandolina? Si acum imi amintesc. Am agatat-o cu-o ata, am pus-o pe spinare si-am dus-o acasa de la Bistrita, cu bicicleta.

O.V.: Nici atunci nu v-ati “mindrit” in fata copiilor?

D.F.: Nu, sigur ca nu. Cintam dupa coasa, daca nu citeam. Stiti, sint doua feluri de bataturi. Cele de la coasa sint in podul palmei, iar cele de la mandolina in buricul degetelor. Mina mea era plina de bataturi de la mandolina si coasa.

De multe ori, de la bal ma duceam direct la brazda

O.V.: Citeati vreodata pe-ascuns?

D.F.: Sigur, cum sa nu! Aveam insomnii inca de timpuriu si bineinteles ca nu puteam sa tin lumina aprinsa. Si bineinteles ca ma ascundeam. Cum, unde? Unde se ascunde multa lume. La W.C.. Si-am mai citit pe ascuns cind eram la un internat la Cluj, unde erau niste dormitoare imense si era o soba. Am descoperit ca se putea citi la flacara gazului metan. Era o lumina chioara. De aia nici nu mai vad bine.

O.V.: Ati invatat sa dansati tango la balurile din sat?

D.F.: Da. E o poveste foarte interesanta cu balurile din sat. Mergeam cind nu eram inca student. Era acolo ceva intre sat si oras, ceva care ignora comunismul, ceva interbelic. Am invatat sa dansez, cum sa nu?! Am invatat si sa joc. Nu exista decit o singura regula pentru cind sa plec de-acolo. Duminica erau balurile astea. Si tata zicea “Ah! Poti sa te intorci si miine dimineata, dar noi la sase sintem in brazda!”. De multe ori, de la bal ma duceam direct la brazda. Poate tatal meu era un pic mai sever decit altii, dar conceptia lui despre distractie si munca era foarte riguroasa. Era aproape nordica, aproape protestanta, desi eram ortodocsi. Stiti, la ei munca este aproape sacra, iar loisir-ul aproape daca este tolerat, dar numai ca o rasplata, nu ca o valoare.

Salvarea mea a fost cind

m-am reapucat sa scriu. Pina atunci era un desert de fiinta

O.V.: Ati ajuns vreodata sa va iubiti?

D.F.: Sa ma iubesc? Cum sa ma iubesc? Cu cine? Eu pe mine? Da. Cred ca am o relatie destul de buna cu mine. Adica e ceva mai complicat: eu, pe mine, ca persoana, ma accept, dar ca persoana intelectuala, nu pot. Ca persoana fizica, persoana sociala, ma accept mai usor. Ca persona intelectuala cred ca vreau mult mai mult de la mine. Dar, ce pot sa fac?! Asta sint! Din ambele parti! Asta este el si asta sint si eu.

O.V.: V-ati acuzat vreodata de exces de zel in dominare?

D.F.: Da, bineinteles. A fost chiar de la bun inceput. Nu stiu de unde am ajuns eu la concluzia ca un poet trebuie sa controleze tot ce i se intimpla. Si teoretizam foarte mult in Echinox, revista pe care am fondat-o. Credeam ca unui poet nu-i poate scapa nimic de sub control si trebuie sa domine orice proces interior. Cred ca citeam prea mult Paul Valery. Astazi sint la mare distanta fata de ceea ce gindeam atunci.

O.V.: Controlul se oprea la poezie?

D.F.: Probabil ca nu. N-am avut o perioada mai seaca in poezie decit aceea. Si nici in viata.

O.V.: Ati pierdut ceva din vanitate?

D.F.: Cind am ajuns in Occident a trebuit sa tai destul de radical din vanitate. Fiindca ma nasteam a doua oara. Si cind te nasti, esti gol. Dar nu-i usor sa renunti la vanitate! Esti vanitos pentru ca tu ai un sistem de valori si lumea trebuie sa ti-l respecte si asa mai departe. Probabil ca nici nu poti sa renunti la vanitate chiar de tot. N-ai putea exista, ar trebui sa devii o larva. Dar ceva s-a intimplat in interioritatea mea cind am ajuns acolo: n-am scris zece ani! Salvarea mea a fost cind m-am reapucat sa scriu. Pina atunci era un desert de fiinta.

O.V.: Decizia de-a nu mai scrie n-a venit tot pe fondul vanitatii?

D.F.: Ah!, daca si umilinta e un act de vanitate… Cred ca pustnicii, ei stiau multe despre vanitate, nu eu.

O.V.: De ce pustnicii?

D.F.: Fiindca ei despicau in patru vanitatea si desertaciunile, fiindca ei traiau in desert… Si am pomenit mai devreme despre desertul de fiinta de-atunci. Vedeti cum realitatea cheama cuvintele si cuvintele cheama realitatea?

O.V.: Va suportati cind ramineti singur?

D.F.: Din ce in ce mai greu. Cind eram foarte tinar imi doream sa fiu singur. Pe perioade foarte intinse. Am fost atipic fiindca nu puteam sa explic nimanui de ce am nevoie de singuratate. Nici eu nu stiu de ce. Atunci, in mintea mea, probabil ca spuneam ca vreau sa scriu, sa ma concentrez. As avea raspunsuri mai nuantate, dar nu stiu nici eu care e raspunsul exact.

Luam metroul in sens contrar fiindca eram prea mult in gindurile mele

O.V.: Mergeti des cu metroul in Paris?

D.F.: Da. Imi place mult, fiindca se poate citi. Lumea nu e galagioasa in metroul parizian. Eu am lecturi de metrou. Poezie si filosofie. Dar fac asta si cind merg la sala de intretinere. Iei un pasaj din Kirkegaard si te tot poti gindi pedalind o ora. Uiti. Probabil ca invatatura de la coasa o aplic acum la sala. Toate fetele de-acolo care au reviste de moda, cind vad ca eu scot cite-o carte de poezie isi dau coate.

O.V.: Va mai pierdeti prin Paris?

D.F.: Nu ma mai pierd. Multa vreme m-am pierdut: luam metroul in sens contrar. Nu descopeream Parisul cu prilejul asta. Eram prea mult in gindurile mele. De asta ma si pierdeam.

Rareori se intimpla sa iesi onorabil dupa o confesiune

O.V.: Cind va refereati la volumul de versuri “Viata de proba” spuneati ca va simtiti stingherit de el ca de-o noapte de betie in care ati inoportunat cu marturisiri.

D.F.: Asa este. Pentru ca anumite poezii sint o cruzime. M-am grabit sa le public, ca sa nu renunt la ele.

O.V.: Va feriti mereu de confesiune?

D.F.: Bineinteles. Un scriitor zicea ca un poet trebuie sa stie sa se apere de atacul spontan care vine din partea unui sentiment mediocru. Care poate fi autentic, dar mediocru. Confesiunea probabil ca o vad gresit, dar e foarte greu de minuit, oricum. Rareori se intimpla sa iesi onorabil dupa o confesiune. Sentimentalismul ucide poezia. E ca si cum ai introduce un virus care distruge poezia.

O.V.: Aveti tot timpul grija sa nu va ia cuvintele pe dinainte?

D.F.: Da! Iar asta functioneaza si in plan personal! Dar cei care se indeletnicesc cu acest fleac, care se numeste “poezia”, traiesc fuga de confesiune nu in plan personal, ci in plan existential! Nu stiu daca poezia te inventeaza pe tine sau tu te predai in ea sau, daca nu cumva, totusi, tu iti lasi pielea si oasele in poezie.

O.V.: S-a spus despre dumneavoastra ca sinteti furios si incrincenat impotriva oamenilor vagi, fara orizont, fara un drum clar.

D.F.: Vi se pare? Ati simtit in mine incrincenarea asta? Probabil. Spuneti-mi! Eu nu stiu cum sint perceput de afara. Ascult! Sint curios, e sanatos sa ma vad si din exterior. Ascult!

O.V.: Puneti mereu lucrurile in ordine?

D.F.: La mine in casa? Ideile, da. Lucrurile, nu.

O.V.: Ati schimbat 20 de locuinte. V-ati simtit vreodata un vagabond?

D.F.: Nu eram chiar un vagabond, desi mi-ar fi placut sa fiu. Dar am aparut intr-o lume care, nu stiu cum, nu iubea asemenea clipe de vagabondaj. Dar, m-am simtit un fel de vagabond, evident. Poate unul destul de timorat si precaut. Rimbaud, ce mare vagabond! Cu pingelele de vint… Asta inseamna vagabond. Mi-ar fi placut, dar am intrat intr-un context social, familie, chestii din astea care imi interziceau vagabondajul.

Daca azi spun asta, miine pot sa afirm contrariul si sa fiu tot eu

O.V.: Spuneati ca scrieti compulsiv. Aveti si senzatia de gol in stomac?

D.F.: Sigur ca da, golul si plinul alterneaza. Mi-a lipsit golul acesta din stomac o perioada lunga, pina sa ajung din nou sa cred in poezie. Mi s-a parut ca poezia nu mai poate sa spuna nimic sau nu poate sa fie in aceeasi structura cu realitatile actuale. Cind am ajuns in Occident nu mai era o prioritate pentru mine. Era o timpenie. Recunosc. Nu mai credeam in literatura, nu mai citeam nimic. Nu faceam altceva decit sa ascult muzica. Era un fel de autism. Altul. Ascultam toata ziua Bach, in doze imposibil de asimilat. Dar asta tine de un trecut pe care l-am lasat in suspensie.

O.V.: V-ati rusinat vreodata de poeziile dumneavoastra?

D.F.: Culmea, eu spun in ultima vreme ca in poezie emotia e proteica. Marturisirea tine de emotie. Si emotia e greu de stapinit. In confesiune si in emotie poti sa ajungi, dar asta nu inseamna ca le si stapinesti, ca le si domini. Probabil ca am o aversiune personala fata de genul confesiv, de genul onest, naiv si cu sufletul in palma. Acesta e un mare adevar: nu poti fi cu sufletul in palma. E o forma de protectie. Desi, prin poezie, te expui agresiunii. Te expui agresiunii cititorului. Prima dintre ele este neintelegerea, a doua, nepasarea. Ce e mai ridicol pentru un poet e sa-si strige sufletul si sa gaseasca doar indiferenta, sa vada ca nu conteaza, ca lumea isi vede de problemele ei. Poetul nu vorbeste pentru nimeni, vorbeste in pustiu. Si e ingrozitor. Te intrebi daca tu mai poti sa te suporti dupa ce-ai facut asta. Mai puternica decit ridicolul devine drama incomunicarii, drama incomunicarii totale. Cititorul poate simte ca sint un pudic. Normal ca sint un pudic, dar si prudent in acelasi timp. Dat totodata vreau si sa urlu in izul acestei neputinte a poeziei, de a deschide dar si de a refuza sa se lase flagelata de nepasare.

O.V.: Ati scris intr-un articol ca oamenii stau impreuna tocmai din lipsa de comunicare, si nu empatia ii tine laolalta.

D.F.: Da. Vor ramine convingerile astea pina cind alte intimplari si alte intilniri cu alti oameni le vor pune la incercare. Eu, care sint un mare admirator al lui Fernando Pessoa, stiu ca daca stii, parca stii ce stii sau cit stii. Nu stii absolut nimic. Nu exista o unitate a Fiintei. Fiinta e multipla, poti sa fii plin de contradictii si sa le asumi pe toate. Daca azi spun asta, miine pot sa afirm contrariul si sa fiu tot eu. Pessoa m-a invatat ca asa ceva este posibil si chiar de dorit.

O.V.: Ati experimentat vreodata saltul de la o convingere la opusul ei?

D.F.: Sa fiu sincer, nu. Doar teoretic, mental. Dar este o forma grava de a trai. Sint unii care au rani pe piele care s-au facut in cap. Si le singereaza pielea fiindca s-au ranit in cap. Eu am singerat de ideile mele, m-am lovit in ele. Fiindca sint naiv. Tot timpul.  Am o buna doza de naivitate care-mi vine in cap exact cind ma astept mai putin. Dar, si ce? De parca daca esti vreodata dezamagit, esti dezamagit definitiv! Sau daca esti vreodata fericit, esti fericit definitiv! De parca daca urli incompatibilitatea ta cu lumea asta obtuza, nu tot trebuie sa admiti ca nu esti, de fapt, decit o mediocritate printre atitia altii si trebuie sa-ti asumi chestia asta. Si mediocrii au voie sa traiasca.

O.V.: Toti mediocrii au voie sa traiasca?

D.F.: Da, bineinteles. Doar nu exista numai mediocri in gindire. Poti sa fii un mediocru in simtire. Exista oameni care nu stiu sa simta bine. Sint oameni care nu stiu sa simta, care sint mediocri in traire. Sint oameni care traiesc inabusit, traiesc cu economie, cu calcul.

O.V.: Exista un raport de inlocuire, de balans intre mediocritatea in gindire si cea in simtire?

D.F.: In cazul meu, da. Sint oameni care traiesc toata viata cu becuri de 40 de wati si altii cu becuri de 200. Adica in loc sa traiesti ca licuriciul, sa stralucesti, tu traiesti cu becuri de 40 de wati. Eu merg cind intr-o extrema, cind in alta.

O.V.: Sinteti perceput ca un intelectual perpetuu lucid.

D.F.: Dar eu sint un senzitiv! Un senzitiv si-un impulsiv!

Oana OLARIU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top