România e o societate fracturată și are nevoie de politicieni geniali

Eveniment Niciun comentariu la România e o societate fracturată și are nevoie de politicieni geniali 0

Din cochilia sa, Emil Hurezeanu are o privire mai ascuțită. Urmărește transformările societății românești și diagnostizează cu o precizie aproape dureroasă. Nu îi ia mult timp. În formarea sa, a trecut prin trei perioade istorice și de fiecare dată artistul din el a încercat să evadeze. Nu i-a reușit însă. A fost întors și răscolit de centrifuga politicii românești. Astăzi, mai răbufnește din cînd în cînd, aproape la aceleași intervale la care și zîmbește. Cuvintele-i sînt aruncate brusc, într-o ordine prestabilită parcă, descriind realități și fenomene de care este fie dezamăgit, fie impresionat. Inconfundabila voce a postului de radio Europa Liberă este mai liberă azi ca niciodată. Nu va uita nicicînd că „există o vocație de român”.

OPINIA VECHE: Cîte feluri de onestitate există?

EMIL HUREZEANU: A, mai multe. Există o onestitate care ține de etica în stare pură, este onestitatea călugărului benedictin, care nu are ocazia să greșească și care este atașat cauzelor lui sufletești, religioase, care țin de bibliotecă, de lucratul grădinii, de ora et labora. Există, de asemenea, onestitatea practică, care ține de respectarea regulilor în microclimatul public în care trăiești. Este onestitatea care te raportează la mediul nemijlocit. Există o onestitate a propriilor tale date. Le ești lor credincios, propriilor date, serios, să nu epuizezi contactul cu realitatea, să nu transformi niciodată, să zic, într-un exercițiu superficial. Să iei în serios profesia, atașamentele familiale și familiare, ce m-a învățat mama, tata, ce am învățat eu că e bine, în ce constă talentul meu, care sînt datele mele personale, dacă nu cumva le-am trădat, nu cumva le-am uitat. Asta e onestitatea față de tine însuți.

Există și onestitatea profesională, adică oamenii pot fi odioși, pentru prieteni, pentru soții, pentru amante, dar să fie străluciți profesori de matematici superioare. Onestitatea la care se rezumă ei ține de raportul față de propria lor profesie în sensul performanței. Există și o astfel de onestitate. În definitv, într-o societate pluralistă, cu mai multe moduri concomitente și chiar contradictorii de manifestare, în toate zonele, nu văd de ce nu ar exista și onestități declinate diferit.

O.V.: Și ele pot coexista într-un singur om?

E.H.: Ar fi de dorit. Dacă toate formele de onestitate coexistă în același timp într-o singură persoană, atunci avem de-a face cu asceți, cu sfinți, cu persoane nobile superioare.

O.V.: Și onestitatea absolută nu înseamnă, de fapt, o ipocrizie absolută?

E.H.: Bun, prefer un fel de sfînt ridicol decît un machiavelic ipocrit care vrea să joace rolul unui sfînt operativ sau opotunist. Nu știu, poți să fii și ipocrit. În definitiv, ce înseamnă ipocrizia? În raport cu cine se judecă?

O.V.: Nu cu tine însuți. Cu cei din jurul tău, să zicem.

E.H.: Dar ipocrizia reală se judecă sau se constată numai în raport cu propriile tale norme, dar norme pe care nu le fixezi de fiecare dată în funcție de interesul tău. E foarte greu ca al doilea să își dea seama de asta. Să faci în așa fel încît propriile tale norme să aibă cît mai multe în comun cu binele altora, în așa fel încît ele să nu contrazică normele altuia.

În exercițiul nostru zilnic și al lumii în care trăim, cu interese contrarii, nu putem fi absolut onești

O.V.: Să înțeleg că a fi ipocrit nu e neapărat un lucru rău?

E.H.: Depinde în ce. Dacă vreau să păstrez un aer de conversație urbană acceptabilă într-un anumit moment, într-o emisiune de televiziune, anumite lucruri nu sînt spuse de fiecare dată cu aceeași intensitate, nu clamezi adevăruri absolute de dimineața pînă seara. Există teme, momente, contexte la care te adaptezi. Ești ipocrit față de radicalul acelei situații. Există eroi, sfinți, oameni radicali, care nu au nici un fel de filtru de adaptare, de acomodare. În exercițiul nostru zilnic și al lumii în care trăim, cu interese contrarii, nu putem fi absolut onești. Cînd nu ești absolut onest, dacă ai și standarde foarte înalte, ești de fiecare dată ipocrit.

O.V.: Din ce postură credeți că e mai ușor să manipulezi? A omului deschis și sincer sau a machiavelicului cu zece fețe?

E.H.: Eu cred că, în continuare, tehnicile cele mai eficiente de manipulare vin din partea entităților organizate, care sînt statul, mijloacele de informare în masă, supermarketurile, grupurile internaționale, guvernele puternice, serviciile secrete , deci toate aceste instituții care în democrații au reguli și care au și o marjă foarte largă care le permite manipularea. Manipularea însă nu trebuie să fie sinonimă cu un efort sistematic și deliberat de distrugere sau de influențare negativă. Există și manipulare necesar-pozitivă, pe care o exerciți într-o anumită direcție unde, în absența manipulării, lucrurile ar sta mai prost, există și asta.

De exemplu, în democrația universală, asta care propune votul universal, general, secret etc, societățile post comuniste, mai ales, cu tradiții și realități rurale încă puternice, care nu au discernămînt de tip democratic, nu apreciază neapărat calitatea, ci cantitatea, nu apreciază nuanța, ci norma, înghit o astfel de lume, înghit mai ușor mesajul de manipulare. Nu stau pe gînduri să disece și să înțeleagă nuanțele, modulațiile fine. Manipularea nocivă vine atunci cînd ea se face în mod deliberat pentru stabilirea unei direcții sau unui comportament la un moment dat și care nu este în folosul binelui public, al celui mai mare număr de cetățeni. Aș spune că există și o diferență între aprecierea binelui public. Unii spun că binele public constă în a face fericit pe cel mai mare număr de cetățeni. Alții consideră că binele public îl vizează pe cel mai mare număr de cetățeni, dar pe cel al locuitorilor neinformați sau neinteresanți din punct de vedere intelectual și democratic, și ăsta iarăși nu e un criteriu convingător.

Dar, totuși, aș spune că cel mai mare număr de cetățeni mulțumiți și binele public în favoarea celui mai mare număr de cetățeni mulțumiți, pe termen mediu și lung, sînt criterii sigure. Cînd ele sînt puse în pericol, atunci manipularea are un scop ostil și trebuie denunțată.

O.V.: Cînd vi se întîmplă ceva nou, cum percepeți fenomenul, intelectual, rațional, sau afectiv?

E.H.: Am o cunoaștere de tip intuitiv-afectivă care, din păcate, s-a mai aplatizat, pentru că am de face mai mult cu formate standarde, proceduri care nu  mai oferă noutate emoțional-afectivă, chiar dacă senzorii mei ar dori acest lucru. Regăsesc noutatea asta în literatură, în film, în descoperirea unui om, dar în viața de fiecare zi sau în temele de interes general și oarecum superficial sau trivial, în sensul Evului Mediu, trivia, adică de disciplină obligatorie a prezentului, acolo nu mai faci multe cu afectivitatea, dar ea îți trasează un prag totuși care nu te înșală niciodată. Raționalizările, sistematizările de tip intelectual te înșală mai ușor.

O.V.: Iar artistul din dumneavoastră mai trăiește?

E.H.: Da, viața unui artist ține cît să scrie în cunoștință de cauză și relaxat portretul artistului la tinerețe. Cît ține o anumită capacitate de mirare, de acumulare, de exprimare, de descoperire. Da, mai trăiește, cu cicatrici. A fost luat în mai multe rînduri ostatec, dar cred că rezistă.

O.V.: Cît de des faceți compromisuri?

E.H.: Bun, compromisuri care țin de acomodări, de tip cognitiv, intelectual, fac adesea. Convețuirea este o formă de compromisuri. Într-un anumit portativ, des, de cîte ori e nevoie.

Politicienii americani și europeni au cei 700 de ani de acasă

O.V.: Ați ales politica, un mediu de care atît intelectualii, cît și poeții, scriitorii, se feresc.

E.H.: Fug, simțindu-se însă foarte atrași, mai ales de mecanismele interioare ale politicii și atunci manifestarea lor cosubstanțială politicii este transformarea acesteia într-un adversar nedemn, pe care aleg să îl atace și să îl critice. Eu nu am ales politica.

O.V.: Dar faceți analiză politică.

E.H.: Corect, dar analiza politică ține de zona comunicării, nu de zona politicii propriu-zis. Și de observație a fenomenelor, care este același resort pe care îl are și entomologul și, îndrăznesc să cred, chiar și scriitorul. Deci observ și analizez. Politicianul, după părerea mea, nu ar trebui să fie nici măcar cel numit, ci doar cel ales, cel care face o ucenicie de jos în sus și care nu exclude populismul, oportunismul, adaptaționalismul, electoralismul, toate relele  în mare, în cantitate, ale politicii. Dar ajunge ca, de jos în sus, să își cristalizeze o anumită postură și atunci cînd ajunge la conducere, uneori chiar prefăcîndu-se că e altcineva, pentru că altfel nu ar putea ajunge prea sus. Dă în sfîrșit măsura care, iarăși repet, pentru mine, asta e: un număr cît mai mare de cetățeni mulțumiți.

O.V.: În politica românească s-au ars etape?

E.H.: Da, politicienii au fost obligați. La început anilor ’90 au ajuns la putere, au preluat oficiile de putere, politocrații comunismului, adică activiștii de rangul unu, doi, trei. De acolo s-au recrutat partidele politice care astăzi domină scena. Partidul Social Democrat a fost un colector al activiștilor de vîrf și al celor care reglau sistemul de putere, de servicii secrete și care îl detestau pe Ceaușescu, dar cumva contruiseră ceaușismul. Rangul secund, administrația locală, oamenii mai tineri care terminaseră facultăți bune în anii ’70-’80, ăștia au ajuns astăzi să fie membrii principali, seniorii și baronii Partidului Democrat. Partidele istorice n-au mai avut decît reprezentări istorice, din păcate, după 1990, și ele au fost repede sugrumate. Viteza cu care au trebuit să se adapteze oameni ca să trăiască în România, să ocupe funcții, i-a făcut pe mulți să uite valorile mai vechi și să intre într-unul din mainstream-urile de dreapta sau de stînga.

O.V.: Și astea sînt deosebirile față de politicienii americani sau europeni?

E.H.: Au cei 700 de ani de acasă, politicienii americani și europeni. Contează vechimea, ea totuși reglează și expulzează nonvalorile, învață, reînvață, poți să greșești de multe ori. Avantajul vechimii pentru o comunitate este că greșesc mulți și pierd mulți individizi. Cîștigă însă, iarăși, binele public, sau cîștigă o anumită idee. La a patra generație de politicieni în democrație nu se  mai fac aceleași greșeli ca la prima sau ca la a doua.

Lucrurile sînt cumva asemănătoare. Resursele societății și gradul de oboseală și de încredere într-o societate sînt mai importante chiar decît succesul politicienilor sau felul cum se plasează ei în raport cu societatea. Pentru că societăți care produc, care au un ethos al muncii, care au un coeficient de încredere chiar trecînd peste traume colective, societățile astea vor produce întotdeauna politicieni interesanți și serioși.

Există însă societăți care au o configurație ce întreține lipsa de performanță a politicienilor: societăți fracturate, care nu-și revin ușor după traume sau cele cu un grad mare de ruralitate. Peste jumătate din populația României, de exemplu, trăiește la țară. Mai sînt societăți cu un grad mare de asistențialitate, dacă pot să folosesc cuvîntul ăsta. În România locuiesc mai mulți pensionari, copii, elevi și studenți decît populație activă, care produce. De asemenea, sînt societățile care se periferizează în raport cu un centru. România, iarăși, a devenit o periferie ca Bulgaria, după Grecia imediat, a Uniunii Europene și produce mai puțin decît restul Europei. Țara asta are nevoie de politicieni geniali, care să schimbe de sus în jos paradigma. Se poate întîmpla, dar e foarte puțin probabil.

O.V.: Dar societăți ideale există?

E.H.: Nu, bineînțeles că nu, dar există societăți confortabile, calme, bune, cu mai multă curățenie pe străzi, cu oameni mulțumiți și cu oameni care au încredere unii în alții și în autoritatea de la colțul străzii, care poate să fie Salubritatea, Starea Civilă.

Băsescu este un personaj care merită studiat cu atenție, pentru că are o mică dramă interioară

O.V.: Ați simțit vreodată compasiune pentru un politician?

E.H.: Vedeți, în anumite situații, da, pentru că politicienii, cu cît sînt mai importanți și mai puternici în ierarhia transparentă a puterii, șefi de state, de guverne, cu atît singurătatea lor este mai greu de împărțit cu cineva. Ei sînt și suveranii propriei singurătăți, unde deciziile și mecanismele de decizie sînt luate doar de ei, sau sînt doar ale lor. Felul în care politicienii nu-și mai pot împărți de la un nivel în sus singurătatea fizică și mentală, la propriu și la figurat, îi face demni de milă. Emil Constantinescu a fost un astfel de politician izolat, cu intenții bune, dar care nu avea acoperire în realitatea politică românească, nici a propriului partid. Îmi închipui că și regele Mihai este un astfel de personaj, tragic, care revine în țară, dar stă la porțile ei. Totuși, a determinat o schimbare importantă în ’44 – probabil a evitat transformarea României într-o Republică Sovietică Socialistă. Astăzi are 80 și ceva de ani, nu are urmași, băieți, n-ar nici măcar un prinț consort, care să vină dinspre Bourbon sau Romanov. E o compasiune înțelegătoare. Dar asta nu este față de toți. În general, este una rece-disprețuitoare. Chiar și Băsescu mi se pare un personaj care merită studiat cu atenție, pentru că e clar că are o mică dramă interioară. Drama unor planuri și a unor intenții care nu s-au realizat.

Politicienii nu trebuie lăsați singuri prea mult, pentru că singurătatea nu le este favorabilă, n-au ce să facă cu ea. Dimpotrivă, singurătatea politicienilor poate să nască monștri. Toate statele funcționale, politicienii de vîrf, au prin forța tradiției și a cutumei, sau chiar prin procedurile legale ale statului, aparate foarte puternice. Acestea sînt formate din profesioniști, din oameni proaspeți, din atleți ai raționalizărilor politice, din oameni care au legătură permanentă cu mediile care contează. Politicienii nu sînt lăsați de capul lor. Faptul că cîștigi alegerile la un moment dat este poate o binecuvîntare pentru tine și pentru soția pe care o ții alături în fața camerelor de filmat, dar după aceea începe un calvar. Dacă statul nu îți pune la dispoziție mecanisme și resurse în oameni, e grav. La noi nu a existat asta, nu există o tradiție a aparatului puternic.

La Băsescu, într-un fel, și asta s-a întîmplat. La noi se schimbă consilierii, înalții funcționari, odată cu venirea unui nou președinte. Dar trebuie să existe un anumit strat peste mediu și doar superior de înalți funcționari, de oameni care își păstrează pozițiile indiferent de veniri și plecări, și asta nu se respectă în România. În același timp, consilierii președinților nu trebuie să fie prietenii lor neapărat. Pot fi chiar inamicii lui. E cu atît mai interesant dacă și-i poate transforma în consilieri.

Ar trebui să existe aparatele astea care să regleze și să prevină ca singurătatea obligatorie a unui politician de vîrf să își transforme în principalul lui dușman. Pentru că atunci, el devine și principalul nostru dușman.

O.V: Dar dumneavoastră vă place singurătatea. Nu vă face să vă simțiți vulnerabil?

E.H.: De ce? Nu, mă încarcă, mă consolidează, mă blindează. Dar n-am scenarii de competiție sau de luptă cu ceilalți în așa fel încît menținerea mea în arenă să fie de fiecare dată necesară. Eu am niște timpi de încărcare și de descărcare a energiilor mele afective și intelectuale care sînt inegali distribuiți. Timpul de încărcare la mine trebuie să fie mai lung decît cel de descărcare și de asta îmi rezerv dreptul să îmi apăr singurătatea care nu e una de amorul artei. Fac în timpul ăsta lucrurile pe care le fac oamenii singuri, responsabili cu singurătatea lor.

O.V.: Spuneați, la un moment dat, tot despre președintele Băsescu, că a stîrnit pasiuni. Are un comportament corect pentru un conducător de stat?

E.H.: Poate ar mai fi mai bine să fie un fel de președinte nejucător, dar efectiv. Pentru Băsescu, faptul că a stîrnit pasiuni a fost important, pentru că a cîștigat pentru a doua oară mandatul și pentru că evoluează oarecum ca principal personaj în viața publică românească în absența unor rezultate spectaculoase. Pasiunile sînt utile, dar pe termen scurt. Pasiunile trebuie să fie un fel de declic al momentului, al pasului următor, care nu mai au de a face cu construcția lucidă, cu isprăvirea unei fapte. La Băsescu lucrurile sînt inegale pentru că în materie de politică externă se poate spune că a reabilitatat un fel de emblemă de loialitate a statului român față de aliați. Multă vreme nu s-a pus problema asta.

A început-o Constantinescu, a respectat-o și Iliescu, Băsescu a ridicat-o și a transformat-o într-un principiu verificabil acum. Președinții români și el au o scuză, că tot din pasiune în pasiune au cîștigat toate alegerile, dar n-au schimbat Constituția și nu și-au schimbat nici poziția în interiorul statului, care e foarte ingrată. Un președinte care conduce armata și serviciile secrete și politica exernă, în același timp, nu poate să intervină, îndată ce numește un prim-ministru. Dacă acesta e catastrofal, cu tot cu Guvernul lui, președintele nu mai poate face nimic împotriva lor. Poate doar la capătul unui proces foarte obositor, plus referendum, plus demisie. În principiu, este un președinte emasculat. Iar un președinte ales în mod universal de popor, fără puterea executivă, e un paradox, ar trebui să aibă mai multă putere. Sau, dimpotrivă, să nu o mai aibă deloc.

La noi, modelele politice țin de despotismul oriental

O.V.: Referitor la putere, românilor le plăceau înainte dictatorii.

E.H.: Le plac personalitățile cu care polarizează și care conduc în mod autoritar. Sigur că, de multe ori, astfel de personaje se transformă în dictatori, dar sîntem totuși o democrație liberală. După 1990, o țară ancorată în cea mai bună configurație politică, UE, și în cea mai bună conexiune de securitate care e NATO. Derapajele astea spre dictatură nu cred că mai există. În măsura în care nouă ne plac personalitățile autoritare, în același timp le și criticăm. E o relație de hate-love cu ei. E o tradiție gospodărească, în sensul moldovenesc-rusesc, a voievodului, a gospodarului, a omului care conduce cu mîinile proprii.

Dacă sute de ani am avut astfel de modele politice dominate de un personaj puternic care pierdea de multe ori prin descăpățînare sau prin izgonire ba de către turci, ba de către boierii locali, pentru că nu era destul de puternic și de autoritar, a rămas în subconștientul ăsta colectiv. Și asta nu atît de dragul personajului puternic, cît dintr-un fel de recunoaștere implicită, tacită sau nu, a slăbiciunilor proprii. Noi parcă am ști că nu ne pricepem, că sîntem fragmentați, că n-avem organe și instincte de coalizare, de omogenizare, cum le au comunitățile protestante sau, știu eu, care au nuclee în societatea lor religioasă sau civilă tradiționale de autonomii și de coagulare în jurul unor idei sau instituții independente  de conducătorii politici.

Sigur că în astfel de societăți, în care puterea se împarte, atunci acolo nu apare așa de ușor conducătorul și el nu e dorit. La noi e o stare de destructurare difuză, după modelul obștilor, sînt niște modele politice care țin de despotismul oriental. Și din cauza asta îl vrem, în continuare.

O.V.: Și o mai fi și pentru că nu ne place să ne asumăm responsabilități?

E.H.: Responsabilitățile vin atunci cînd se dezvoltă instituții autonome în societatea civilă. Responsabilitățile țin de obligațiile profesionale, de obligaiile civile, de un ethos al muncii, astea creează obligații noncontractuale cu statul, obligații liber consimțite, care vin dintr-un filon al tradițiilor culturii politice. Dacă ele nu există, atunci și responsabilitatea se delegă administrativ și, mai rău, în direcția conducătorului de la care se așteaptă soluții. Este o formă de a-l recunoaște, vrîndu-l pe cel puternic, că ceilalți sînt slabi.

Societățile în care există mai multe tensiuni între convingeri sînt mai productive

O.V.: Vorbeați, la un moment dat, de vocația de a fi român. Cum o descrieti?

E.H.: E vocația de a aparține unei națiuni puternice, una dintre cele mai mari din sud-estul Europei, este o națiune cu un statut interesant, în brîul mediteranian al neo-latinilor, care are încă de rezolvat probleme care țin de trecut și care au de a face și cu patriotismul, și cu regăsirea identității naționale. Mi se pare că e foarte interesant să fii român. Adică e un popor în care se întîlnește Occidentul la granițele vestice cu Orientul în care zace într-un fel aerul capitalei și al Dobrogei și sudul României.

E un mixaj cultural interesant, între mai multe culturi, rase, avem o prezență europeană puternică prin germani și prin unguri care au fost asimilați sau, în orice caz, sînt modele astăzi pentru ceilalți. Sînt niște energii autonome, amintirea sașilor l-au făcut posibil pe primarul Sibiului, iar ungurii au avut și ei un rol, fiind și catolici și calvini. Asta e interesant. Societățile în care există mai multe confesiuni, mai multe puncte de vedere, tensiuni între convingeri, sînt mai productive, mai interesante. Merită să fii român și să respecți asta. Dar acest lucru presupune un efort de recuperare, de redescoperire.

Astăzi, din cauza amintirilor comuniste care deformau patriotismul și românismul, l-au adus la cote de ridicol, ne ferim de exaltarea identității naționale, mai ales că nici nu se mai poartă în Europa. Dar, atît cît trebuie, trebuie să ne aducem aminte că există o vocație de român. Mai ales în măsura în care o umpli cu substanță și un conținut vechi prin descoperiri și prin inovarea trecutului, care se rescrie, trebuie mereu contextualizate în prezent.

O.V.: Ce înseamnă a fi român „de aici” și român „de dincolo”? Vă oferă această poziție o perspectivă dublă asupra politicii din România?

E.H.: Da, da, aș recomanda acest program de viață tuturor, dar e greu. Uite, doar întîmplarea mi l-a scos în față. Să fii și „de aici” și „de dincolo” îți oferă un fel de perspectivă în relief, compari întotdeauna, e ca și cum ai avea și copacii și pădurea, comparația e foarte necesară.

A sta într-un loc și în celălalt în mod ireparabil te face ostatecul opac, orb al acelor locuri. Teoretic, poți să depășești orice autohtonism, poți să citești, poți să știi cum sînt și alții, e o experiență între ceilalți și ai tăi schimbată în mai multe rînduri, mai ales într-un moment de articulație între epoci istorice, cum a fost în cazul meu, cînd era așa o joncțiune între o lume și alta, din perspective diferite. Eu am avut experiența Germaniei, cînd ei s-au reunificat, am avut experiența ultimei faze a Războiului Rece, cînd America se pregătea să părăsească o perioadă a istoriei, și acum trăiesc și perioada de dezrobire în România, asta e întodeauna interesant. Mie îmi folosește asta, nici n-aș mai putea altfel să lucrez, cu o singură ipoteză de lucru. Mă gîndesc întotdeauna, chiar dacă nu o numesc, și la cealaltă.

***

O.V.: Vă este frică de superiorii dumneavoastră?

E.H.: Nu, nu-i am. N-am mai avut demult. Mi-am stabilit mandate locale, în care chiar dacă am conexiuni administrative față de care răspund, nu sînt raporturi de dependență sau de condiționare care să provoace frica.

***

Patriciu este tip utopic și de neînțeles

O.V.: Spuneați, la un moment dat, despre Dinu Patriciu, că este cel mai trist român.

E.H.: Da, e un român trist pentru că am impresia că, poate pentru că este și cel mai bogat și nu știe să știe ce să facă cu ăștia săraci din jur. Îi cunosc bine familia și pe tatăl lui, care a fost primul specialist petrolist al României, și pe mama lui și pe fratele lui, sînt o familie burgheză, serioasă.

E trist pentru că am impresia că este într-un fel un tip utopic și de neînțeles. A creat prima firmă privată într-un moment în care liberalii clasici repatriați tindeau spre colaboraționism cu urmașii comuniștilor, e fără succes în viața politică, nici nu-l vrea, l-a obținut pe cel maxim în viața privată, economică. Cred că e o mare realizare ce a făcut el. Nu se explică, deși are o fundație, are la dispoziție un trust de presă, abilitățile sale comunicative sînt destul de strînse și și le reprimă cumva.

Acum, tristețea este o condiție existențială, dar asta nu înseamnă că nu zîmbește niciodată. Altfel, este un om inteligent și spiritual.

O.V.: Cum este Sorin Ovidiu Vîntu atunci?

E.H.: E un personaj interesant al acestei perioade, îl asemăn cu Alexandru Bogdan-Pitești, un fel de fantast-aventurier al perioadei interbelice, care, în ciuda contestării publice la care a fost supus, a mișcat lucrurile.

E un personaj prin multe privințe interesant. I se exagerează însă maleficitatea, s-a transformat într-o țintă a disputei politice, din păcate a intrat în ea, în competiția politică, cu un orgoliu supradozat. După părerea mea, orgoliile unor oameni puternici în societatea românească, dar care nu se bucură de un mandat public și de o popularitate reală, bazată pe ipoteza lor de lucru, trebuie să fie mai bine dozate în raport cu orgoliul unui președinte sau al unui om politic.

Adică, a nu te crede prea important, mai ales în momentele cheie, este o cale bună. Și s-ar putea ca el să aibă acest hibris, după cum spun grecii și americanii, un fel de aroganță a rolului propriu pe care l-a jucat. A făcut multe, a făcut și mult bine la un moment dat, a creat un trust de presă, nu mă gîndesc neapărat la piramida lui financiară eșuată care e ținta orpobriului public în continuare, pentru că au fost mulți oameni păgubiți, dar mă gîndesc și la un anumit spirit emulativ în mass-media pe care l-a avut, poate uneori și împotriva dorinței lui. Are o generozitate care asumă și riscuri, este un om dezordonat, în afecțiunea lui.

E un caz. „He’s quite a character” cum se spune, al acestei perioade.

Lina VDOVÎI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top