“Primul lucru pe care il vad eu la o femeie este surisul”

Intr-un fals plagiat dupa “Testul pentru printese”, in ochi ar sari o singura intrebare: in ce culori ai vopsi ochelarii lui Serban Foarta? In cupa, trefla, caro sau pica? Cei care si-ar aduna in hol trofee din Fractalia acordata de Phoenix, e clar, sigur pica au ales. Doar cititorii in “versuri de stire” s-ar incumeta sa-i atirne o trefla de bratul sting al ochelarilor. Si mai departe, semnele de singe s-ar pastra doar pentru cei care i-au dibuit “prima iubire”, ascunsa in liceu, printre Lacustre. Numai ca Serban Foarta ar sterge, de s-ar putea, toate semnele de pe cartile de joc. Le-ar ridica, albe, “intr-o casa mai bizara” cum ii place sa i se spuna “operei sale”. Opera aceea, facuta dupa brizbrizurile societatii de azi. Stie ca se prinde din ce in ce mai tare in “jocul aproape gratuit al propriei civilizatii”. Atita doar ca-i place.

“Lumea zice: “noi muncim aici, cistigam bani, facem avere, iar el sta si scrie”

OPINIA VECHE: Spuneati intr-o poezie “n-am ca Deparateanu, nici o casa de vacanta, la care sa bat sau sun”. Totusi, unde evadati?

SERBAN FOARTA: Aceea este o parodie a parodiei. Eu evadez din citadin in citadin. In general nu am o mare legatura cu ceea ce se cheama natura, desi desigur mi-ar placea citeodata sa contemplu asa un deal lin, o zona colinara, dar eu evadez la cafenea, tot in oras. Am preferat intotdeauna oricarui animal, animalul uman, societatea ma intereseaza foarte mult, eu sint si destul de palavragiu si pentru asta ai nevoie de interlocutor. Am fost asa tentat uneori de insingurare, dar una este sa fii tentat vag, cum poti fi tentat de sinucidere, dar pina nu pui problema clara, cu ce o fac, cind o fac si cum o fac, nu inseamna nimic, decit un fel de bovarism. Dar, uitati Madame Bovary se sinucide pina la urma, ea nu avea bovarismul sinuciderii, ci al altceva. Cioran avea bovarismul asta si el nu s-a sinucis.

O. V. Ati debutat cu texte pentru Phoenix. In poemul “Invocatie” descrieti niste fiare. De ce le chemati si ce sint ?

S. F.: Sint personaje simbolice, nu oameni. Personaje fabuloase care, cum am spus eu intr-o chestie, nu erau eroi ai muncii socialiste ci eventual ilegalisti. Dar, au vrut sa patrunda chiar asa, in mintile oamenilor si altceva decit behaielile, nu numai behaiala zilnica, dar si din asa-zisa muzica usoara, versuri stupide. Le invocam ca sa intre in mintea omului, dar si ca sa ramina Phoenix-ul, pentru ca nu aveau de fapt nici o reala legatura cu renasterea din cenusa si atunci, de aici pornind, am vrut din interior sa dau un sens acestui nume, sa-l readuc la starea lui de pasare initiatica, de animal care reprezinta lumea in manifestare, ca de aia e rosu si nu alb, ca lebada.

De aia am pus Phoenixul si in jurul sau tot bestiariumul acesta cu animale mai mult sau mai putin studiate.

O.V. Dar, in secolul XXI putem vorbi despre o renastere din cenusa a poeziei? A murit vreodata?

S. F.: “Nu credeam sa invat a muri vreodata”, si apoi “sa reinviu ca Pasarea Phoenix”. Deci, Eminescu o spune, aceasta moarte, care poate sa survina din diverse motive, fie epoci mai stupide, fie epoci prea pragmatice, cum este asta de acum, prea materialista, tehnologizata, in care poetii devin un fel de personaje foarte suspecte. Pentru ca pina la urma urmei lumea zice “ia uite ce face asta. Noi muncim aici, cistigam bani, facem avere, iar el sta si scrie” si uneori pare timpit. In aceste epoci poezia paleste, dar au fost si epoci mai grave in care se pare ca moare, cum s-a intrebat Adorno, daca mai este posibila poezia dupa Auschwitz. Mai e posibila, macar ca sa scrie despre Auschwitz.

“Apare un fel de vulgaritate, un fel de tenta sexuala exagerata, se poarta omul dur, mitocanul, stupidul”

O. V.: Mai exista romantism in poezia de astazi, in “epoca tehnologiei”? Se mai scrie despre iubire?

S. F.: Parerea mea este ca romantismul nu este contrar, sa zic asa tehnologiei. Vedeti, cind mergeau pe la 1800 cu landoul, si aia era o tehnologie. A aparut si trenul in plin romantism. Exista poeti care au fost inspirati de industrie, pe care o vad oarecum ambigua, adica si de bine si de rau, dar simt schimbarea, duduirea asta, iar pe noi ne ajuta astazi “claviatura” asta a calculatorului. Ginditi-va ca stateam la masina si era timp pierdut, eram pedant, acum ai gresit, ai sters si gata. In filmul lui Fellini, “E la nave va” este o scena impresionanta cind se intrec cintaretii cu “cazangii”, cu personalul de jos, incearca sa cinte mai tare decit ei. Deci, tehnologia nu este ea cea care, eventual, impieteaza asupra poeziei, nu asta e, ci altceva apropo de romantism. Apare un fel de vulgaritate, un fel de tenta sexuala exagerata, se poarta omul dur, mitocanul, stupidul. Desigur astia nu au nimic de-a face cu romantismul. Este adevarat ca si un anumit tip de romantism poate deveni romantios si poate sa intre in kitsch, insa, pe de alta parte, nici o penibila lipsa de minime maniere, pe care din pacate si femeile o accepta, pentru ca, totusi, femeile educa barbatul, de cele mai multe ori, ele sint cauza acestui lucru. Mama e femeie, este prima educatoare si asa mai departe, iar daca femeile le accepta sau fetele ii accepta pe baieti sa devina atit de porci, asta e situatia. Atunci, adio romantism!

“Prima mea poezie, bine, proasta de altfel, era bacoviana”

O. V.: In “Clepsidra de zapada” plecati de la afirmatia lui Villon “ou sont les neiges d’antant?”, (n.r.: unde sint zapezile de atunci). Credeti ca se scria poezie mai bine in alte epoci?

S. F.: Nu, nu cred. Desi sint virfuri care cu greu vor putea fi egalate, ca Eminescu, Arghezi, Bacovia, cu siguranta nu se scria mai bine, ci se scria mai altfel si fiecare epoca are “altferitatea” ei. Ar trebui sa recurg la un poem de-al lui Blaga si sa spun ca poetii se “neaseamana” prin ceea ce spun, dar se aseamana prin ceea ce nu spun, prin tacere, prin ceea ce ar fi un rug subteran al poeziei.

O. V.: In “Blazonul anatomiei feminine” este prezentat cite o parte a trupului femeii. Dumneavoastra pe care il preferati in poezie?

S. F.: Eu, personal, ca om, spre deosebire de altii, primul lucru care ma intereseaza este surisul. Surisul are – bineinteles, nu cel profesional, desi e bun si ala decit sa se uite urit sa se strimbe –  un fel de inefabil. Sigur, daca este vorba de dragoste, o iubesti in integralitate. Primul lucru pe care il vad eu la o femeie nu sint nici soldurile, nici “balconadele” cum vad multi, desi sigur le vad si pe alea, dar mai tirziu, este surisul. Mereu imi spune cite ceva. Asta este o chemare, o sugestie.

O. V.: Ati creat un tarim, Zoomlanda. Traiti in el, se schimba de la o zi la alta, cum este de fapt?

S. F.: Zoomlanda nu este asa oarecum un spatiu locuibil. Este din Fractalia, deci o lume a fractalilor. Desigur, ceva de genul acesta se schimba de la o zi la alta, tine de geometria variabila. N-as putea spune ca sint un “zoomlandez”, visele, de exemplu, pot sa intre pe acest tarim.

O. V.: Deci, este accesibil oricui?

S. F.: Da. Sigur, accesibil in sensul ca visind esti mai mult sau mai putin poet si, ca urmare, intri intr-o lume de transformari perpetue.

O. V.: Ati spus ca “prima iubire” va este Bacovia, totusi, poezia dumneavoastra tinde mai mult spre cea barbiana. Cum se imbina aceste doua “iubiri”?

S. F.: Am mai si “bacovianizat”. Prima mea poezie, bine, proasta de altfel, era “bacoviana”. Il consider mare poet pe Bacovia, numai ca deosebirea este urmatoarea: ne referim la un personaj care pentru amindoi a fost un reper, Edgar Allan Poe. La Bacovia e asa “ca Edgar Poe ma reintorc acasa/ Ori ca Verlaine, topit de bautura”, deci este o drama existentiala etc. etc. La Ion Barbu e “Aule, exalte stari concave/ Din rapita clima – Edgar Poe”, deci deodata este vorba de cu totul altceva, este vorba despre matematizare. De altfel, si Edgar Poe avea puseuri de genul acesta, calculat, deci nu era numai boemul. De partea cealalta, Barbu a fost si el destul de boem, dar acum ma refer la poezie, nu la viata pur si simplu. Sigur, sint atitea capodopere, dar Bacovia are, fata de Barbu si fata de aproape toti poetii, oricum, urmatorul atu fundamental: fiind un poet meteorologic, meteodependent, atit timp cit va exista meteorologia, anotimpurile, va exista si Bacovia. Atita timp cit va ploua, “si ninge si ploua/si ploua si ninge” si toate celelalte, va exista Bacovia. Spatiul nostru este destul de sublunar. La Barbu nu ploua, nu ninge, e o lume a matematicii, a fixitatii.

O.V.: Teza dumneavoastra de doctorat a avut ca tema opera lui Ion Barbu. Considerati ca poezia este un joc secund?

S. F.: Da, un joc secund mai pur. Mai pur decit ceea ce s-ar numi jocul prim, ceea ce ar fi jocul realului. Ca atare, prin poezia lui se incearca o suprimare a acestei lumi in – vorba aceea – “mintuit azur”. Este un fel de retorsiune, pentru ca lumea se oglindeste intr-o apa, deci imaginea este mai pura decit obiectul oglindit, reflectat. Dar mai este ceva. Aceasta calma creasta nu e neaparat un munte, o inaltime, ceva care se oglindeste in apa. Dupa mine – cred, nu sint sigur, despre Barbu nu e sigur  nimeni 100% pentru ca nu ai cum, aceasta calma creasta este un soare. Poezia lui Barbu este una solara, este o heliosofie si, in orice caz, este heliocentrica, se invirte in jurul Soarelui si acesta scoate din atmosfera Pamintului, pur si simplu noroasa, nubiloasa, nubigena, nubila si incearca sa o faca astronomica, celesta. Cred ca este o poezie a Soarelui pentru ca acest Soare este unul suprem, atemporal, “aur atemporal”, dupa cum spune Barbu.

Dupa Revolutie am ajuns director de teatru, impins de unul sau de altul

O. V.: Ati dat poezia pe gazetarie. Cum ati ajuns sa predati jurnalism la Timisoara?

S. F.: Nu este chiar cel mai placut capitol din viata mea, pentru ca vocatia mea nu era sa fiu profesor de jurnalism, ci mai degraba unul de literatura, dar nu m-au acceptat din cauza ca le era frica de o “concurenta”, ca sa zic asa. Eu, in timpul vechiului regim, in afara de vreo 8-9 luni nu am avut serviciu, am fost liber-profesionist.

Nu a fost o fericire, din punct de vedere material, dar desigur eram liber. Dupa Revolutie am ajuns director de teatru, impins de unul sau de altul si m-au culpabilizat, intr-un fel, pentru ca eu nu voiam. Desi, sa stiti ca se traia mai bine pe vremea aceea, nu vreau sa fiu nostalgic, dar erau mai ieftine toate. Revenind. Am fost director 2 ani, mi-au cam iesit peri albi. Pot sa spun ca la un teatru este foarte greu. La un teatru, daca nu ai o vocatie speciala si o echipa buna, nu faci treaba. Ca un mare antrenor, desi nu zic eu ca eram unul, dar daca nu il ai pe Pelle sau pe Eusebio, degeaba esti tu bun antrenor. In fine, am plecat, am stat trei luni de zile in Franta cu o bursa data de statul francez pentru ca l-am tradus pe Mallarmé, gratie doamnei Irina Mavrodin. Ea m-a propus.

Cind m-am intors, eram pe zero, ca sa zic asa. Acolo avusesem 9000 de franci pe luna, sigur 4500 se duceau pe o nenorocita de chirie, dar cu cei ramasi se putea trai destul de bine si cind m-am intors, vorba aia, scindura. Am inceput sa fac gazetarie, mai facusem si inainte, dar nu de asta mai mult sau mai putin politica, de actualitate, care bineinteles nu producea nimic, nu te alegeai cu nimic. Atunci, in ‘92, se infiitase catedra asta de jurnalism de la Timisoara si am ajuns acolo, pina acum trei ani, cind m-am pensionat cu mare placere pentru ca am revenit la vechea mea activitate de liber-profesionist si marea mea pasiune.

“Parisul iti da senzatia ca esti acasa, ca esti de-al lui”

O. V.: Ati spus ca ati fost plecat in Franta. Ati scris cit timp ati fost acolo?

S. F.: Nu, nu eram obligat. Era pur si simplu o bursa de asa, sa iti faci un sejur in Franta. Nu aveam nici o obligatie, dar nici nu puteam in mod special sa scriu, eram prea aproape de anumite fenomene. Am vazut destule, nu tot din cite as fi dorit, pentru ca in genere nu sint un “umblaret” si mai erau zile cind era frumos sa stai acasa. Parisul iti da insa senzatia ca esti acasa, ca esti de-al lui. Oricit de strain esti, nu te agreseaza nimeni, poti sa stai la o cafenea, daca nu ai bani stai cu o cafea in fata cinci ore, nu te da nimeni afara si sa privesti asa lumea cum curge ca o apa si timpul odata cu ea si poate si viata. Dar, curge fara crampe, fara spasme.

O. V.: V-ati gindit vreodata sa ramineti acolo?

S. F.: Eu nu m-am considerat niciodata un localnic al Parisului si chiar daca m-as fi gindit sa ramin, nu mai eram la virsta la care sa fac asta. Iar, prietenii romani pe care ii mai vedeam pe acolo cum, eventual, sesizau din partea ta o vaga dorinta de a ramine deveneau suspiciosi ca si cum Parisul le apartinea. Deci, fata de romani eram intrus, fata de francezi deloc.

“Orice regim de acest fel, tiranic, dictatorial este prieten cu cenzura”

O. V.: Ati amintit si perioada ceausista. V-a afectat, cenzurat?

S. F.: Desigur, ca pe toata lumea. In primul rind era acea stare de anxietate, precaritate, de lipsuri de toate felurile, tot mai accentuate la un moment dat. Erai legat, mai mult sau mai putin, de miini si de picioare. Bine, unii nu au vrut sa se plimbe si nici nu au facut-o, dar cel mai rau era ca nu gaseai carti, nu gaseai reviste din strainatate, contactele era minime, isi plecau prieteni, dispareau, ca si cum ar fi murit. Daca nu exista ‘89 cind i-am mai vazut probabil chiar ii declaram morti, atitia au disparut pina la urma. Iar cenzura este un lucru de la sine inteles, orice regim de acest fel, tiranic, dicatorial este prieten cu cenzura. Eu, totusi, care am scos 4 carti la editura Litera aveam dreptul sa scot 500 de exemplare, ceea ce era totusi o cifra mica, dar macar nu cenzurau asa mult. De exemplu, in poezia aia cu “Invocatie” aparea la un moment dat “fiare filosoafe cu duhori suave”, aia mi-au taiat, nu le-a placut lor ceva. A fost singurul lucru taiat din cartea aia, nu au inteles, cuvintul “duhori”era acolo un oximoron, duhorile nu pot fi suave, suavitatea este dulce. E adevarat, pe de alta parte, ca majoritatea cam stiam care e treaba cu scrisul si taiatul, asta e nenorocirea. Stiam dinainte ce putea fi taiat si atunci taiam noi, pentru ca tu iti faci un vers, iar el ti-l strica.

O. V.: Aveti ca hobby pictura. Cum ar arata un portret al muncii dumneavoastra de pina acum?

S. F.: Este foarte greu de spus. In primul rind, eu nu fac portret, nu ma pricep. Nu sint portretist pentru ca nu am acest talent de a reda asemanarea si foarte putini il au. Mai degraba as incerca un peisaj. Am vazut portretisti de astia cu diploma, care nu reusesc sa prinda caracterul, nu intra in personaj, mai mult bat inspre portret robot. In general am pictat multe case, din mai multe dorinte, nu stiu de ce, este si femeie si familie si adapost. Ar fi o casa mai bizara, nu bintuita de fantome, dar cu niste culori de o anumita factura, cu anumit curaj cromatic. Nu stiu daca as putea face un asemenea peisaj.

Adriana ZAVOI

Interviu realizat cu prilejul lansarii volumului “Cozerii in lila”, Serban Foarta in dialog cu Ioalanda Malamen, 30 noiembrie 2008