Fac parte dintre criticii care se considera amanti fata de carte

– interviu cu eseistul si criticul literar Dan C. MIHAILESCU

Inima lui a ramas la Institutul de Istorie si Teorie Literara, unde facea intr-adevar ceea ce-i placea. Ar citi toata ziua memorii si carti de istoria literaturii, dar “goana” din televiziune ii cere o carte pe zi, neconditionat, iar publicul suspina dupa romane de amor. Cel care citeste mai mult de 365 de volume pe an face cronica de intimpinare pentru ca titlul emisiunii sa nu fie desuet. Dan C. Mihailescu ramine “omul care aduce cartea”.

OPINIA: Hotarirea dumneavoastra de a face emisiunea “Omul care aduce cartea” a fost o acomodare cu noile mijloace media?

DAN C. MIHAILESCU: A fost chiar o scindare infioratoare. Eu n-am crezut niciodata, nici macar dupa doi, trei, patru ani nu credeam ca o sa mearga jucaria asta, necum acum opt ani. La mine chiar a fost o surpare benefica pina la urma, pentru ca am inceput sa-mi vad publicul la fata, am inceput sa ma intilnesc pe strada cu oamenii, daca pentru 15 ani am scris pentru prietenii mei din breasla literara, scriam intre noi, pentru noi. Asta m-a facut sa-mi schimb limbajul, sa-mi bag bufonadele, sa ma adaptez la realitate, avind acum, fireste, ca romanul nemultumit de ce are, nostalgia bibliotecii. Acuma imi doresc sa-mi fi dat doctoratul cind trebuia. Oricum, faptul ca sintem cu doua picioare e un lucru enorm.

O.: Care este publicul tinta al emisiunii dumneavoastra?

D. C. M.: Publicul tinta e tot mai altfel cu timpul. Daca in primii doi ani erau oamenii mei, universitarii, oameni de afaceri, actori, profesori, doctori, prietenii mei erau in fata, an de an dupa aceea, coborind un pic stacheta si frivolizind emisiunea, am inceput sa vad pe strada tot mai multi tigani care se uita la “Tinar si nelinistit” si deschid la ora noua sa-l vada si pe nebunul cu cartea. Foarte multi tigani, tineri, tatuati, oameni de 50 de ani cu palarii de gabori si vioara sub brat, care spun: “Maestre, multumim de emisiune”, tiganusi de cinci ani care in Piata Matache spun: “Da si mie o carte”. Sint foarte multi si culminind cu tiganca pe care n-o uit, o tiganca vinzatoare de zmeura din Busteni care mi-a spus ca nu pricepe mai nimic din ce spun, “dar ma uit la mata pentru ca se vede ca esti om cinstit”. Asta a fost cel mai frumos compliment din viata mea. Deci am vinzatori de pepeni, vinzatori de portocale, taximetristi, bodyguarzi la spitalul de urgenta, vinzatoare de prosoape din Predeal, deci lume de toate calibrele si care ma face sa ma simt bine nu pentru vanitatea mea, ca am depasit etapa, cit pentru obiectul muncii, cartea, si pentru ca vad ca emotia e vitala. Noua ne place sa ne plingem, dar lumea inca mai palpita la ideea de carte.

As citi numai memorii si numai istorie toata ziua

O.: In functie de public, ati inceput sa va schimbati si criteriile dupa care alegeti cartile.

D. C. M.: Da, recunosc aici, de multe ori cu intristare, oricit spun eu ca e o baie de buna frivolitate, este o coborire de stacheta. Pina acum cautam cu precadere carti educative, dictionare, instrumente de lucru, enciclopedii, culegeri, documente, ei, de la un timp am vazut ca lumea vrea si romane. Ma chinui cumplit sa citesc romane, n-am nici un chef de romane, mai ales romane de amor. As citi numai memorii si numai istorie toata ziua, obligat citesc la metru tot felul de romane care mie-mi par insipide. Oamenilor le plac si atunci esti obligat sa faci o intilnire la mijloc de drum.

O.: Deci sinteti o victima a lecturii obligatorii

D. C. M.: O victima nu-s, dar ma simt intoxicat de multe ori, astept vacanta sa citesc o carte de placere, fara obligatii, in afara de aceasta lectura zilnica mai am si o carte pe saptamina la “Evenimentul zilei” si o alta rubrica de 25.000 de semne. Poate e cam mult si as vrea de undeva o vergea, sa-mi dea cineva peste degete, ca eu de unul singur sa ma retrag nu sint in stare.

Eu nu sint critic de actualitate

O.: Ati renuntat la visul de a deveni medic pediatru si la Teologie pentru Facultatea de Litere. Ce perspective vedeati dumneavoastra atunci?

D. C. M.: Nu cred ca vedeam perspective atunci. Adica, fata de un doctor care in afara de implinirea materiala avea o implinire sufleteasca extraordinara, mie imi parea ca literatura este o scoala de autoeducare sentimentala, ideatica. Nu credeam, dat fiind ca eram bilbiit, era sigur ca n-o sa ajung profesor si prea mult n-am stiut ce vreau eu pentru ca la 16-17 ani scriam poezie, eram dus cu pluta, cum spun derbedeii de astazi, incit a fost o abureala pina la 23-24 de ani. De pilda, cind eu aveam doua volume de versuri, facute, scrise de mina, inchegate, unul chiar cu prefata lui Ioan Alexandru, se chema “Versuri dintr-un lemn” si semnam cu pseudonimul Ioachim Stefan. Atunci m-a luat Eugen Simion, in anul III de facultate, si ne-a dus pe mai multi la “Luceafarul” unde mi s-a dat sa fac recenzii. Eu detestam sa ma pui, eu care sint o natura digresiva, sa ma pui intr-un spatiu fix, 20 de rinduri, despre o carte, era ceva monstruos. Si am scris, am mincat o piine neagra, zeci si zeci de articole, eu dorind sa scriu sinteze despre Blaga, Eminescu, Arghezi, incit m-am format, mi-am realizat, ca sa zic asa, statutul de istoric pe la 27-30 de ani. Abia cind am avut aceasta bafta a vietii sa lucrez la Institutul de Istorie si Teorie Literara “G. Calinescu” in ’80, atunci cred ca am inceput sa ma adun de pe drumuri oarecum. Am parasit gazetaria pentru vreo sase, sapte ani si am avut marea intilnire a vietii mele cu Biblioteca Academiei, care a facut sa coboare toate apele, si nisipul, si uleiurile din mine. M-am autorelativizat si mi-am dat seama ca energia aceea vanitoasa a adolescentei ca stie tot, ca gindeste pentru prima data totul, nu face decit sa se inscrie intr-o traditie de zeci de ani, de sute de ani. Si atuncea, mi-am reluat lecturile din Eminescu, din Sextil Puscariu, cronicarii, Anton Pann, abia atunci raportindu-ma la trecut, cred ca m-am descoperit. Eu nu sint totusi critic de actualitate, eu fac cronica de intimpinare obligat, haotic, intimplator si abia acuma cred ca incep sa fiu istoricul literar care trebuia sa fiu la 30 de ani. Eu nu pot decit sa bat in lemn si sa sper ca Dumnezeu imi va da macar vreo zece ani in care sa pot sa inot in istoria literaturii asa cum vreau.

O.: Cum credeti ca v-a influentat personalitatea faptul ca ati crescut printre femei in mare parte?

D. C. M.: Natura mea nu este o natura de intelectual viril. Odata cred ca l-am socat pe Nicolae Manolescu, i-am spus ca, de fapt, critica literara se imparte in doua: sint critici testiculari si critici ovulari. Eu fac parte alaturi de Negoitescu si altii printre criticii care se considera mai intii amanti fata de carte; Manolescu si critica virila sint critici ginecologice, care fac tuseul operei. Eu nu sint asa, crescind fetitos, fara tata si cu papusi si cu cozonaci de nisip, nelasat sa sar gardul, sa joc leapsa, sa joc fotbal, sa fac judo, de maica-mea, m-am refugiat in lectura si sint tot ce poate fi mai sentimentalist, liricos, pling la filme, pling la carti gen “Tombouctou”, si acuma daca vad “Mihail, ciine de circ” ma ia un nod in git, sint bovaric, sint rebel, deci asta e natura mea care-mi si face naturelul mai simtitor, vorba lui Caragiale. Care ma face o natura feminoida, intuitiva, sentimentala.

N-am scris nici un articol cu Ceausescu

O.: Cum se manifesta revolta impotriva comunismului in studentul de atunci?

D. C. M.: Pai, sa stiti ca este mult. Mie nu-mi place sa ma impaunez, tin sa va spun, fara sa-mi fac macar un act de penitenta, mi s-a spus inca din familie, de la 16-17 ani, ca cei mai buni copii intra la UTC, daca vrei sa-ti faci meseria bine, intri la UTC. Bun, m-am format in anii de dezghet, ’67-’70, eu am intrat la UTC pe fond de Deep Purple, Led Zeppelin, Creedence Clearwater Revival, etcaetera. In anul doi de facultate ni s-a spus ca cei mai buni studenti din an intra in partid, am intrat in mod natural in partid, dansam Charlie Chaplin si Led Zeppelin, cum va spun, eram un trasator al soloului pe baterie din Moby Dick, al lui John Bonham, din Led Zeppelin, incit partidul era un fel de joaca, iti bifau in CV o chestie. Incit rezistenta n-am facut decit dupa anii ’80 cind a inceput sa fie tot mai ingrozitor sistemul. Eu am debutat cu o carte despre senzorialitatea la Eminescu, deci sa te ocupi de vaz, de auz, de legaturile intre isihasm si Eminescu parea ceva sic si subversiv. Pe urma, sa te ocupi in cazul lui Blaga de misticism, de bogomilism, de firtate, de nefirtate, erau lucruri care-mi pareau a fi o minima rezistenta, erau un stilp de rezistenta decenta, resemnata, care stia sa fie si complice. N-am scris nici un articol cu Ceausescu, n-am avut nimic de acest gen, n-am scris poezii festive, etcaetera, dar simplul fapt ca erai in coabitare si de fapt discutai si cu cenzorii, care erau tot scriitori la rindul lor si nu faceau decit sa-ti arate un cuvint in text. Ohanesian mi-a semnalat ca nu mai poate sa apara Negoitescu, ca plecase din tara. Or, cartea mea era croita pornita de la Negoitescu si faceai tot felul de slalomuri, macar ca sa poti sa pui si adevarul tau si adevarul bibliografic. Eu am fost un pic mai parsiv, era chiar in ’89, cind era chiar dezmatul absolut si disperarea absoluta si am scris o carte “intrebarile poeziei” care era un elogiu al indoielii, intr-o epoca de mare indoiala, fireste, si atunci cred ca am beneficiat de modul complice al cenzurii ca ne-a lasat toate sopirlele, cum le spuneam noi.

Intelectualii sint intotdeauna bufonii regelui

O.: In ce sens ati simtit dumneavoastra o reorientare dupa ’89?

D. C. M.: Pai, a fost o baie de libertate absoluta, ca de prima data am putut spune tot ce vroiam, eu mi-am reluat niste texte din ’85. Cred ca am fost singurul om care am scris in ’86, in revista de istorie si teorie literara, avea vreo 400 de exemplare. N-am facut decit sa-mi iau textul de acolo si sa-l imbogatesc cu citate foarte dure din el. N-as putea sa spun ca m-am simtit mult deosebit, a fost o eliberare, dar nu ceva de rupere de catapeteasma. Adica noi care am avut o oarecare libertate interioara pina in ’89, zic ca ne-am acomodat natural cu sistemul. Cei care au fost intr-adevar inrobiti sistemului inainte au simtit ca li se prabuseste pamintul sub picioare. Adica revolutia a fost un joc cu fibra nevazuta, cum a fost si inainte, doar ca inainte monstrul era vizibil.

O.: Mai este intelectualitatea romana “punatoare de bete in roate”?

D. C. M.: Aaa, pai uitati-va la politicieni, tot Parlamentul ne uraste, oamenii de afaceri urla impotriva societatii civile, toata lumea are acel instinct de “moarte intelectualilor” care-l racneau cei de la IMGB din anii ’90, e acum usor transplantat in Senat, in Camera Deputatilor. Nu atit ca punem bete in roate, dar sintem niste elemente inutile, mofturoase, narcisiace, ce nu pricep oamenii bogati de la noi e ca au nevoie de bufoni, bufonii regelui. Intelectualii sint intotdeauna la marile curti speciale, care chiar daca sint analfabete, sint bogate, e nevoie de acesti maimutoi, sarea si picanteria, condimentul. Ei, oamenii de la noi, puternici, ne-ar dori inlaturati.

O.: Totusi, politicienii de ce nu pot fi in ochiul publicului intelectuali, inainte de a fi politicieni?

D. C. M.: Eu am intrebat intotdeauna de ce i se spune intelectual numai lui Manolescu, numai lui Liiceanu si lui Plesu si lumea nu vede ca si Adrian Nastase este intelectual, si Adrian Severin si Iorgovan erau intelectuali. Acolo sint politicieni, acolo sint oamenii care au doar dispretul fata de intelectuali, de unde expresia “fi-r-ati voi sa fiti de intelectuali, nu sinteti buni de nimic decit sa bagati fitile”. E un lucru care cred ca tinde sa dispara in masura in care ei se vor imbogati tot mai mult si vor catadicsi sa arunce o privire si un oscior si catre noi.

Andreea ARCHIP