Profesor Universitar Doctor Maria Carpov: Doamna

Cînd nu este din universul nostru, o persoană care moare la 87 de ani ni se pare că a avut o viaţă destul de lungă şi că, oricum, şi ea, şi cei din preajmă-i se vor fi aşteptat la sosirea sfîrşitului. Ei bine, Doamna era din universul nostru, din universul meu şi tare mi-aş fi dorit s-o ştiu acolo pînă la sfîrşitul meu. N-a fost să fie, iar vestea morţii sale m-a luat pe nepregătite. Cei care organizau funeraliile mi-au solicitat un text care să stea drept necrolog şi, presat de timp, am preluat textul care apărea în deschiderea volumului pe care i-l dedicasem Doamnei la împlinirea vîrstei de 80 de ani (Constantin Sălăvăstru, Dan S. Stoica (editori), Signum, lingua, oratio. In honorem professoris Mariae Carpov, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010), text rezultat din documentarea cu privire la viaţa profesională a Doamnei Profesor Maria Carpov. Îl reiau şi aici, pentru că, de cîte ori îl parcurg, îmi pare că prezintă personalitatea copleşitoare a Doamnei, printr-o simplă înşiruire de „capitole” ale existenţei sale.

Iaşul universitar o cunoaşte pe Doamna Profesor Maria Carpov ca: doctor în ştiinţe filologice, profesor de istoria limbii franceze, ling­vis­ti­că generală şi lingvistică franceză, se­mantică şi semiologie, teorii ale lim­­bajului şi ale comunicării, la Facul­ta­tea de Litere a Universităţii „A­le­xandru Ioan Cuza”, director al Cen­trului de Semiologie şi Teoria Co­mu­nicării al Universităţii „Alex­an­dru Ioan Cuza”, profesor asociat al Uni­versităţii din Bacău.

Dar nu este doar atît de spus.

S-a născut la 8 octombrie 1930, la Bucureşti. A făcut studii de limbă şi literatură franceză la Universi­ta­tea din Bucureşti (Diplomă de Stat cu media 10, în 1954), doctor în ştiin­ţe filologice, cu teza Paul Sca­rron. Dynamique de l’esthétique puris­te – niveau de l’expression linguistique, sub coordonarea profesorului N. I. Popa, la Universitatea „A­le­xandru Ioan Cuza” din Iaşi, în 1969. Se cuvine să amintim capito­le din cariera acestui mare intelectual român, stabilit, din fericire, la Iaşi.

Activitate didactică şi de cerce­tare acoperind mai multe dome­nii: lingvistică generală şi lingvistică franceză, poetică, semantică, semio­logie, filosofia limbajului, filosofia semnului, pragmalingvistică, teoria şi practica traducerii, teoria co­mu­nicării, comunicare interculturală, mentalităţi şi reprezentări sociale. Roadele cercetării se regăsesc în mai bine de 10 volume publicate şi ne­numărate studii, dar şi în publi­cis­tica bogată şi extrem de apreciată semnată de Domnia Sa. Stagii de cercetare: Lausanne 1964; Sorbo­na, Paris, 1967; Ecole des Hautes Etu­des en Sciences Sociales, Paris, 1974-1975; Universitatea Louis Pasteur, Strassbourg, 1993; Paris III şi Eco­le Normale Superieure, 1994.

Carieră universitară de excep­ţie, începînd de la poziţia de asistent la Universitatea din Bucu­reşti, pînă la cea de profesor universitar, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi; şef al Catedrei de limba şi literatura franceze în trei perioade distincte. Coordonator a peste 40 de doctorate, începînd din 1990. Pro­fesor emerit al Universităţii „A­le­xandru Ioan Cuza”.

Participare la misiuni de di­plo­ma­ţie culturală (la Paris, Strass­bourg, Varşovia). Conferinţe în Fran­ţa (Paris, Strassbourg, An­gers, Clermont-Ferrand), în Elveţia (Neu­châtel), în Polonia (Lublin, Varşo­via), în Germania (Siegen, Frei­burg).

Întreaga sa activitate fiind o­rien­tată spre francofonie, după 1990, se implică în crearea Centrului Cul­tural Francez din Iaşi (actualul Ins­­titut francez). Prin decretul din 16 iulie 1993, Guvernul francez i-a de­cernat L’Ordre des Palmes Aca­dé­miques, în grad de ofiţer, „pentru servicii aduse culturii franceze”.

Prodigioasă muncă de traduce­re, recunoscută în Franţa. Vorbim despre un număr de peste 22 de titluri.

Premiul Uniunii Scriitorilor din România, din 1990, pentru tradu­ce­rea unei selecţii de peste 1000 de pa­gini din Memoriile lui Sain-Simon; Premiul francofoniei al revistei Cro­nica, în 1994; Premiul Fundaţiei Culturale Ştefan Lupaşcu, în 2000; Premiul de excelenţa al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din Ro­mâ­nia, în 2005.

Membră a numeroase aso­cia­ţii şi colective de redacţie ale unor publicaţii, româneşti sau interna­ţio­nale, precum: Consiliul de Ad­mi­nis­­traţie al Centrului Mondial de Informare asupra Educaţiei Biling­ve şi Plurilingve, din Paris; Euro­CLIC – Reţeaua Europeană de Edu­caţie Plurilingvă, din Haga – O­lan­da; Lumea bilingvă. Asociaţia Internaţională pentru Educaţia Bi­lingvă şi Plurilingvă, Besançon, Fran­ţa; Asociaţia Membrilor Ordinu­lui Les Palmes Académiques – Pa­ris; Comitetul de redacţie al revistei Langues et Cités, Paris; membru fondator al Fundaţiei Inter­na­ţionale Ştefan Lupaşcu Iaşi-Paris.

Dar, aşa cum e şi normal, fie­ca­re dintre cei care au avut şansa de a-i sta în preajmă are amintiri personale cu Doamna. Am şi eu. Voi încerca să descîlcesc cîte ceva din toate cîte-mi năvălesc în min­te.

Mie mi-a marcat existenţa la mo­dul major. Pe lîngă perioada stu­dii­lor mele universitare, cînd am a­vut-o la catedră pentru cursul de Istorie a limbii franceze şi cînd ne-a facilitat contactul cu abordările (în­că noi) din sfera lingvisticii, pu­nîndu-ne în contact cu dl. Tou­ssain, lector francez „atipic” (pentru că trecea dincolo de diplomaţia cul­tu­rală şi ne dezvăluia noile ten­din­ţe în semiologie şi ştiinţele limbaju­lui), Doamna mi-a apărut din nou în preajmă după 1990 şi mi-a ad­mi­rat statornicia într-ale studiului, pen­tru ca, mai apoi, să-mi propu­nă să mă înscriu la doctorat şi să vizez o carieră universitară. Au urmat anii de pregătire doctorală, cînd mi-a stat alături cu sugestii, opinii critice, cărţi şi articole de specialitate, îndemnuri. Eu glisasem către logica fi­lo­sofică, dar acesta nu era deloc un domeniu străin Doamnei. Îmi spu­nea, cu modestie, atunci cînd o pro­vocam la cîte o discuţie pe teme care mă interesau, că a studiat lo­gi­ca doar cît să-şi poată verifica in­tui­ţiile ştiinţifice. Nu era deloc aşa. Era la fel de stăpînă în acest do­me­niu precum era în toate domeniile pe care le-a abordat de-a lungul vie­ţii, adică avea cunoştinţe profun­de şi temeinice. La vremea aceea, de­ve­nisem – spre uimirea mea totală – coleg cu Doamna, în Catedra de Logică şi Semiologie, de la Filo­so­fie, la seminariile organizate de Dl. Profesor Petru Ioan. Mă urmărea însă o precizare pe care o făcuse Doam­na într-o discuţie despre per­sonaje din lumea universitară care deraiau vizibil, din nepriceperea de a folosi libertatea: eu vorbeam despre complexul de superioritate al unora şi despre complexul de inferioritate al altora, iar Doamna mi-a atras atenţia că cel mai rău este complexul de egalitate. Avea dreptate, iar constatarea aceea e valabilă şi azi şi nu o uit.

Au urmat colaborări pe diver­se planuri şi am fost întotdeauna o­no­rat de acest tip nou de relaţii, dar am şi ştiut că ne-am fi „răcit” pe loc dacă aş fi ignorat ştacheta, aşa sus cum era mereu pusă. Am stat alături în comisii de doctorat, în comisii de susţinere a unor refera­te de doctorat, am publicat împreu­nă. Am „pus la cale” o formă de continuare a activităţii Centrului de Se­miologie şi Teoria Comunicării al Universităţii „Alexandru Ioan Cu­za” şi am discutat îndelung pe mar­ginea cursului de teorii ale limbajului şi ale comunicării, pe care l-am preluat de la Domnia Sa, după lo­vi­tura Bologna, care l-a redus de la două semestre, la unul singur. Eram întotdeauna emoţionat cînd mă primea Doamna, fie în cabinetul din Corpul F, de la Iustin, fie acasă, în mijlocul cărţilor. De la o vreme, nu mai vorbeam despre nou­tăţile din studiile de lingvistică, se­miotică sau interculturalism, ci des­pre lecturi, despre literatură pur şi simplu. Era o mare cititoare. Me­reu spunea că nu a putut niciodată nici trăi, nici lucra, fără lecturi. Şi avea un obicei, deprins încă din tine­re­ţea studioasă: îşi alegea un autor şi ci­tea tot ce putea găsi scris de acel au­tor. De multe ori o găseam entuzias­mată de lectura în curs şi-mi vorbea cu atîta vervă, încît urmarea naturală era să caut şi eu cartea şi s-o citesc.

Mi-a fost recunoscătoare, la un moment dat, pentru că am pus-o în legătură cu o carte care mie îmi produsese o profundă emoţie: Une vie en Roumanie. De la Belle Épo­que à la République Populaire, scri­să de un prieten drag, Dl. Jean Mi­chel Cantacuzène, de la Paris. A fost atît de entuziasmată de acea lectu­ră, că a scris o recenzie splendidă şi de mare întindere (a apărut în do­uă numere consecutive ale Convor­birilor Literare).

A avut prietenii trainice şi cal­de. Colegul şi prietenul său dintot­deauna, Profesorul Paul Miclău de la Universitatea din Bucureşti, Doam­na Profesor Alexandra Cuni­ţă, tot de la Universitatea din Bu­cu­reşti sau Doamna Profesor Ro­di­ca Marian, cercetător de mare anvergură de la Cluj, mi-au fost şi mie cunoscuţi. I-am admirat şi am admirat minunata legătură dintre Domniile Lor şi Doamna. Am ad­mi­rat şi relatiile sale cu foşti stu­denţi, cu colegi, cu doctoranzi şi co­laboratori din Iaşi şi din ţară, din ţară şi din afara ţării.

A iubit oamenii şi a iubit ne­cu­vîntătoarele. Cine dintre apro­pia­ţii Domniei Sale nu-şi aminteşte cum, în curte la Iustin sau acasă, pe drum sau pe la margine de parcuri, gă­sea făpturi cu patru picioare care a­veau nevoie de ajutor şi nu ezita să le ofere ceva, de la o mîngîiere, pînă la hrană, tratament sau chiar adă­post. La ultimul său domiciliu, de pe strada Arcu, am văzut cele mai fastuoase căsuţe pentru cîini şi cea mai frumoasă „vilă” cu terasă aco­perită pentru pisici.

Am găsit în Doamna un om complet şi un profesor total.

Scriu şi-mi dau seama că am amintiri cît pentru o carte, dar îmi dau seama în acelaşi timp că Doam­na nu mai e aici, cu noi. Şi-atunci îmi spun că ne revine nouă, celor care am avut şansa de a o fi cu­nos­cut şi de a ne fi îmbogăţit spiri­tual şi intelectual de la Domnia Sa, să nu ajungem să ne simţim singuri. În acest fel, cele semănate ar rodi în veac, iar recunoştinţa noastră ar trece dincolo de timp.

de prof. univ. dr. Dan Stoica