Orașul care a renăscut din catacombe

Se spune despre Iași că în dedesubtul fundațiilor puținelor case de epocă rămase aici, îngropate adînc în pămînt și apăsate de blocuri comuniste și clădiri moderne, se află o mulțime de ruine ale așezămintelor ieșenilor de altădată, precum și tunelurile care făceau legătura între ele. Deși specialiștii ieșeni infirmă existența unor astfel de tuneluri, mulți locuitori ai Iașului cred că ele sînt reale și datează din vremea lui Ștefan cel Mare.

Existența acestor presupuse tu­­ne­luri este legată de faptul că în­ce­pînd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, ieșenii au început să își construiască pivnițe la case, aces­tea avînd nu numai rol de depozi­tare a alimentelor și a vinului sau a brumei de avere deținută, dar și rol de adăpost din calea jefuitori­lor sau a invadatorilor. În scurt timp, ma­joritatea caselor de boieri sau de ne­gustori aveau pivnițe, astfel în­cît, în unele locuri, ele au ajuns să co­mu­nice între ele. Specialiștii ieșeni susțin că fără această „strategie de supraviețuire” populația ar fi fost decimată fiindcă tătarii care atacau orașul ardeau totul în calea lor, iar în Iași, majoritatea caselor erau ridicate din lemn, paie și șindrilă. Deși casa putea fi reconstruită, piv­­nița trebuia să rămînă intactă, mo­tiv pentru care volumul de muncă depus în construirea unui astfel de adăpost, dar și prețul plătit de bo­ieri erau imense. Costul cons­truc­ției unei pivnițe depășea valoarea casei, iar manopera era executată de pietrari la lumina unor făclii.

Istoria izgonită de urbanizare

În timpul lucrărilor de moder­ni­zare ale Iașului, s-au descoperit ruine ale fostei Curți Domnești și ale altor așezăminte, precum și piv­nițe adînc săpate în pămînt, unele fiind păstrate și conservate, iar al­te­le fiind stîrpite de utilaje grele. S-a spus de multe ori că istoria Iașului a fost mutilată prin nimicirea a ceea ce se afla în subteranul din capitala Moldovei, dar fără distrugerea lor, noile clădiri nu ar fi fost temeinice. În estul Palatului Culturii, în locul în care se afla teatrul de vară, în anul 1960, s-au descoperit cîteva ruine și ziduri de fundație ale Curții Domnești, care nu au fost păstrate în întregime, dar ele sînt și astăzi neacoperite. În schimb, ruinele aceleiași curți din partea vestică a Palatului Culturii au fost acoperite de clădiri moderne. Cu alte cu­vin­te, istoria a cărei mărturii erau zidu­ri­le unor construcții importante a fost înghițită de lăcomia urbanizării. Des­pre catacombele Curții Dom­nești cir­culă chiar și astăzi legende care spun că în întunecimea acestor lo­curi erau torturați păcătoșii vremii.

De asemenea, în timpul cons­trucției Pasajului „Mihai Emi­nes­cu” din zona Fundației s-au descoperit două pivnițe prost lucrate cu piatra de Repedea, care nu au putut fi conservate deoarece nu s-a putut ajunge la ele în întregime. Astăzi, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, în zona Cubului, există o intrare a unor astfel de catacom­be, care este însă blo­ca­tă de au­torități din cauza unei cri­me care a avut loc la intrarea în tunel, în anul 2004. Aceste catacombe au fost salvate de arheologul Nicolae Pușcașu, care a oprit excavatoarele, el fiind un apărător al trecutului medieval moldovean și un îngrijitor al patrimoniului ie­șean. Alte ruine de acest fel s-au descoperit în zona Hala Centrală și în timpul construcției noului Pa­lat al Justiției, inaugurat către sfîr­și­tul anului 2014.
De la Palatul Culturii pornesc cîteva sisteme de galerii subterane, dar acestea se întrerup după cîțiva zeci de metri. Pentru a fi conservate, s-a zidit cîte un perete pentru fiecare galerie, în speranța că de­gra­darea acestora va fi oprită. Por­nind de la existența acestor galerii, s-au tras concluzii potrivit cărora din centrul Iașului vechi ar porni tuneluri care străbat orașul, lucru care nu este tocmai adevărat. Har­ta Iașului subteran ră­mî­ne o fantezie, iar lungimea acestor tuneluri nu poate fi determinată.

Legende crestate în ziduri

Există, de asemenea, poveștile conform cărora de la Palatul Cul­tu­rii, fosta Curte Domnească, se întindea un tunel tocmai pînă la dealul Cetățuii sau pînă la dealul Galata, dar aceste ipoteze nu au confirmare arheologică. Se mai spu­ne despre aceste presupuse tu­neluri că erau folosite de populație pentru a se retrage din calea cotropitorilor.
În cazul în care un astfel de tunel ar fi legat centrul Iașului de Dealul Galata, acesta ar fi trebuit să treacă pe dedesubtul Bah­lu­iului, dar, deși cursul rîului era mai spre stînga în Evul Mediu, tot nu era posibilă construirea unui astfel de pasaj subteran. La fel, nici tunelul de la Iași pînă la Podu Iloa­iei nu există, deși unii ieșeni mai cred asta și astăzi.

În afară de piv­ni­țe, aceste tu­ne­luri subterane provin și din fostul sistem de canalizare al ora­șului. În unele surse se precizează că în trecut apele se revărsau în locul în ca­re astăzi se înalță im­pu­nătorul Pa­lat al Culturii, loc care pe atunci se numea Heleșteul Dom­nesc. Unele ramificații ale acestui sistem de canalizare sunt atît de mari încît prin ele se putea circula și cu bar­ca, lucru care nu a putut fi dovedit fiindcă Apavital Iași nu are nicio evidență a sistemelor de ca­na­li­za­re de dinainte de 1900. Se crede în­să că aceste tuneluri de canalizare ar fi existat de prin se­colele al XVII-lea sau al XVIII-lea.

O altă proveniență a galeriilor subterane ar putea fi cea a cra­me­lor. Fiindcă Iașul este un oraș înconjurat de podgorii, s-au săpat adînc în pămînt spații menite să depo­zi­te­ze vinul, astfel fiind explicată exis­ten­ța ruinelor de pe dealurile Galata și Cetățuia. Între timp aceste spații s-au degradat, astăzi fiind vizibile numai cîteva rămășite a ceea ce au reprezentat ele cîndva.

Zvonurile tunelelor Iașului cir­cu­lă de mult timp în rîndurile ce­tă­țenilor, dar existența acestor ga­lerii subterane nu a putut fi de­mon­strată și din cauza faptului că deși s-a scris despre istoria acestui oraș, nu au fost cuprinse toate as­pec­tele. Adică, istoria a fost abor­dată din punct de vedere social, cultural, economic, etc., dar mai puțin arhitectural. De aceea, exis­tența vestigiilor subterane ale Ia­șului ­nu are o mărturie scrisă. S-a pus chiar și problema introducerii acestor tuneluri sau pivnițe în circuitul turistic al orașului, dar acest lucru nu este posibil fiindcă multe din ele au fost rase și sunt blocate sau prea fragmentate.

Ștefan cel Mare nu a străbătut niciodată galeriile subterane pentru a se întîlni cu Maria Rareșoaia, femeia cu care avea o relație ex­tra­con­jugală. Faptul că orașul celor șapte coline este străbătut de tu­neluri este, deci, o iluzie.