Nașterea de două mii de ani a Crăciunului

Crăciunul a devenit o sărbătoare care a acaparat întreaga planetă. Sărbătoare creștină la bază, aceasta a cules și adoptat în decursul timpului numeroase obiceiuri, iar în prezent aceasta înseamnă mai mult decît momentul nașterii lui Iisus. Sărbătorită inițial pe 6 decembrie, Crăciunul a adoptat data de 25 decembrie abia în secolul al IV-lea, iar de atunci ea a strîns semnificații și ritualuri, confundându-se în prezent cu momentul în care Moș Crăciun, un bătrînel rotofei îmbrăcat de Coca Cola în alb și roșu, aduce daruri copiilor care au fost cuminți.

Avem împresia în prezent că săr­bătoarea Crăciunului a avut me­reu forma pe care o are astăzi, că o­biceiurile au fost aceleași și că pri­chin­deii au mers dintotdeauna din casă în casă cîntînd colinde. Cu toa­te acestea, în primele două sau trei se­cole de creștinism, Crăciunul nici măcar nu era sărbătorit. Se cre­dea că doar moartea, trecerea la via­ța veșnică sau momentul în care ne întîlnim cu Dumnezeu merită să fie serbat.

Ulterior însă primii con­du­că­tori ai Bisericii creștine au hotărît că este nevoie să celebrăm și Naș­te­rea lui Iisus. Dar decizia nu a a­vut doar rolul de a comemora un e­ve­ni­ment important din cultul creș­tin. Se crede că sărbătoarea a fost in­tro­dusă pentru a combate sau înlocui o sărbătoare păgînă de pe teritoriul Egiptului de astăzi. Calendarul e­gip­tean avea doar 360 de zile, la care se adăugau încă cinci zile suplimen­tare care erau considerate în afara timpului. În acea perioadă, pentru că se considera că nimic din ce faci nu este luat în considerare, erau frecvente abuzurile de toate fe­lu­ri­le, abuzuri la care luau parte și unii creștini. Astfel, pentru a oferi o semn­ificație creștină acelei pe­rioa­de s-a decis adoptarea datei de 6 ianu­arie ca moment al Nașterii lui Iisus.

Crăciunul, sărbătoare romană

Cu toate acestea, data de 6 ia­nu­­arie nu a rămas pentru mult timp mo­mentul sosirii celor trei magi la Betleem. În timpul lui Constantin cel Mare data Crăciunului a în­ce­put să fie serbată pe 25 decembrie. De această dată însă decizia a fost una mai curînd politică. În acea pe­ri­oa­dă în Roma se serbau Saturnaliile, sărbătoare romană a cărei dată a fost stabilită 25 decembrie de îm­pă­ratul Aurelian în anul 264. Aceasta era „Natalis Solis Invicti”, sau „Fes­tivalul nașterii invincibilului Soa­re”. În cadrul acestui festival îm­pă­ratul avea un rol foarte important și se crede că împăratul Con­stan­tin cel Mare era foarte atașat de a­ceas­tă sărbătoare.

Schimbarea datei Crăciunului de pe 6 ianuarie pe 25 decembrie ar fi avut un rol dublu. Primul ar fi fost cel religios, iar Constantin cel Mare, sfătuit de Papa Iuliu I, a în­cer­cat astfel să combată sărbătoarea Sa­turinaliilor, sărbătoare stropită din belșug cu vin, perioadă a pe­tre­cerilor și orgiilor în întreg imperiul. Un alt rol al schimbării ar fi fost cel politic. Astfel s-a încercat să se o­fe­re o sărbătoare comună păgînilor și creș­tinilor pentru că romanii erau de­ja obișnuiți ca pe această dată în imperiu să se organizeze festivaluri și petreceri. Astfel, dacă îm­pă­ra­tul Constantin cel Mare ar fi re­fu­zat serbarea acestei zile risca să atragă ne­mulțumirea politeiștilor.

Păcatul originar agățat într-o ramură de brad

Chiar dacă în Imperiul Roman Cră­ciunul a devenit o sărbătoare o­ficială în secolul al IV-lea, în cele mai multe state din E­u­­ropa acesta a fost acceptat ca săr­bă­toare legală după anii 1800. Nici tradițiile și obiceiurile de iarnă nu au arătat dintotdeauna așa cum sînt ele astăzi. Tradiția pomului de iarnă, de exemplu, și-ar avea originea în zona Ger­ma­ni­ei de astăzi și ar fi apărut în jurul se­colului al XIV-lea sau al XV-lea.
În acea perioadă erau decorați pinii cu mere, lumînări și hîrtie co­­lo­rată. În Evul Mediu, o scenetă re­ligioasă înfățișa izgonirea lui A­dam și a Evei din Grădina E­de­nu­lui, iar un pin decorat cu mere era fo­lo­sit pentru a simboliza Grădina E­­denului – Copacul Cunoașterii. Sce­­neta se încheia cu profeția salva­to­rului ce urma să vină.

O altă tradiție era atîrnarea de ta­van a pomului de iarnă care era decorat cu mere. Astfel era sim­bo­li­zată răsturnarea păcatului original prin nașterea lui Iisus. Se crede totuși că Martin Luther King a de­co­rat, pentru prima oară, pomul de Crăciun cu lumină. În timp ce se ducea spre casa, într-o seară de De­cembrie, frumusețea stelelor ca­re străluceau printre ra­mu­ri­le unui pin l-a inspirat să re­creeze efectul prin lu­mî­nări. Ulterior pomul de Crăciun a fost introdus în Anglia de soțul Reginei Vic­toria, Prințul Albert, al cărei țară nativă era Ger­mania. Ediția publicației Illustrated News din 1848 în­fă­ți­șea­­ză Familia Regala adunată în ju­rul po­mului de Crăciun de la Pa­la­tul Windsor. Aceasta imagine a po­pu­la­­rizat apoi această idee în toată An­glia.

În acest obicei, de a orna po­mul de iarnă cu mere, își are originea în prezent și ideea că Adam și Eva ar fi mușcat din măr în Gră­di­na E­de­nului. Cu toate acestea a­de­vă­ra­tul fruct nu se cunoaște, iar în Bi­bli­e se specifică faptul că pri­mii oa­meni ar fi mușcat din fruct și nici­decum din măr.

Bătrînelul sticlelor de suc

O altă tradiție iconică a săr­bă­to­rii de Crăciun este și venirea lui Moș Crăciun. Această tradiție își are rădăcinile tot în creștinism însă tra­­diția începe cu Sfântul Nicolaie, un episcop de Myra, o zona din Tur­cia. Sfântul Nicolaie a fost un om generos, în special cu copiii. Du­­pă moartea sa a fost înmormîntat în Myra, dar în 1087 niște marinari i­talieni au furat rămășițele sale, du­­candu-le în Italia, mărind popu­laritatea Sfântului Nicolaie în Eu­ro­pa.

Ulterior, blîndețea și generozi­ta­­tea sfântului a dat naștere cre­din­­ței că acesta este capabil de a pro­duce miracole și drept urmare a­ces­ta a devenit sfântul protector al Ru­siei, unde era înfățișat purtînd bar­bă albă, pelerină roșie și mitră de episcop. În Grecia acesta a de­ve­nit protectorul marinarilor, iar în Franța protector al avocaților, în Belgia protector al copiilor, dar și al calătorilor.

După reforma protestantă cre­din­ța în Sfântul Nicolai a dispărut, dar legenda a fost tinuța în viața în zona Olandei, unde datorită alfabe­tului numele de Sfântul Nicolaie (Sint Nikolaas) s-a transformat în Sinterklaas. Copiii își lăsau saboții lîn­gă sobă, iar Sinterklaas îi răs­plă­tea pe cei buni cu diferite bunătăți. Ulterior coloniștii olandezi au a­dus această tradiție în America și așa a apărut numele anglican de Santa Claus.

Cu toate acestea, imaginea de as­tăzi a bătrînelului în roșu și alb, cu obrajii rumeni și mereu vesel a a­părut ceva mai tîrziu. În 1860, co­ti­dianul Harper’s Illustrated Week­ly a publicat un desen al lui Moș Cră­ciun, îmbrăcat într-un costum roșu ornat cu nasturi negri și cu o cu­rea din piele. Ulterior, timp de a­proape 30 de ani, Thomas Nast, de­senator și caricaturist al ziarului, a ilustrat prin sute de desene cu toate aspectele legendei. Tot Nast este și cel care a promovat în 1885 ideea că reședința lui Moș Crăciun se află la Polul Nord. În 1931, Moș Crăciun a primit o nouă imagine printr-o campanie publicitară des­fă­șurată de Coca-Cola. De­se­na­to­rul Haddon Sundblom l-a conturat ca fiind durduliu, mereu vesel și cu un costum roșu. Compania a con­ti­nuat să folosească aceeași imagi­ne a lui Moș Crăciun în campaniile pub­licitare realizate cu ocazia săr­bă­torilor de iarnă și astfel întreaga lume a ajuns să identifice Cră­ciu­nul cu bătrînelul fericit de pe sticlele de suc.