Minunea lumii care a traversat Oceanul Atlantic

Construit în 335 î. Hr., Mausoleul din Halicarnas a fost considerat încă de atunci o minune a lumii, pornind un nou curent în arhitectura grecească. Dacă pînă atunci niciun arhitect grec nu construise decît temple scunde și lungi, mausoleul sparge acest tipar prin cei aproape 50 de metri înălțime. Celelalte minuni ale lumii antice s-au năruit, singura încă întreagă fiind Marea piramidă de la Giza. Mausoleul din Halicarnas a fost distrus în 1494 de cavalerii ioaniți, însă arhitectura sa a fost preluată în clădirile construite de arhitecți masoni de-a lungul epocilor. În Evul Mediu, acest stil era considerat de biserică un semn al păgînismului și al satanismului, dar asta nu i-a oprit pe arhitecți. Astăzi, o replică aproape fidelă a monumentului se găsește în Washington D.C., în Casa Templului, sediul masoneriei de rit scoțian, dar nimeni nu mai știe cum exactitate cum arăta unul dintre cele mai impresionante monumente din Antichitate.

„Acesta este pămîntul albastrului etern”, spunea Homer, menționînd pentru prima dată în istorie Halicarnas, în lucrarea sa, „Odiseea”. Portul avea deschidere la Marea Mediterană, regiunea constituind astfel un important punct strategic, mai ales pentru că era calea cea mai ușoară de acces către Grecia. Cînd a fost cucerit de Cirus al II-lea, împăratul Persiei, în 556 î. Hr., portul este alăturat satrapiei Caria, o provincie persană guvernată de un satrap. Pînă în anul 377 î. Hr., atunci cînd Mausol, fiul lui Hekatominos, ajunge satrap de Caria și mută capitala de la Mylasa, la Halicarnas, orașul n-a mai fost menționat în istorie.

În cei 24 de ani de domnie alături de soția și sora sa, Artemisa a II-a, Mausol a fost la fel de tiran ca tatăl său, deși a încurajat democrația ateniană. Însă a vrut să lase istoriei mai mult decît ideea unei capitale-port, de o valoare tactică foarte mare în acea vreme. Influențat de cultura greacă, de care se simțea atras, a modernizat sau a fondat numeroase orașe în stiluri arhitectonice grecești. Astfel, s-a împrietenit cu sculptori și arhitecți de peste Marea Egee și a început să se gîndească serios la planul său de a rămîne în istorie pentru totdeauna.

Astfel, în jurul anului 350 î. Hr., a început construcția unui mormînt grandios, ce avea să aibă și rol de templu. Folosindu-se de relațiile sale, Mausol i-a chemat din Grecia pe arhitecții Satyros și Phytheos, și pe sculptorii Scopas,Bryaxis, Leochares și Timotheos, care aveau să sculpteze fiecare cîte o parte a monumentului. Aceștia nu numai că au venit, dar au făcut un lucru pe care nu-l făcuse niciun arhitect grec înaintea lor – în loc să conceapă un tradițional monument grecesc, scund, paralelipipedic și lung, maiștrii au desenat o clădire foarte înaltă, impunătoare și cu spații mai generoase decît ar fi fost normal între coloane. Mausol n-a apucat să vadă mormîntul terminat, deoarece a murit în 353 î. Hr., lăsînd construcția pe mîna soției sale, Artemisa. Văduva nu numai că a continuat munca, dar  profitînd de moment, a făcut o mică modificare – a adăugat pe cvadrigă, car este carul antic, pe două roți, tras de patru cai înhămați unul lîngă altul, alături de statuia deja planificată a soțului ei, și statuia sa. Însă nici ea n-a trăit destul pentru a vedea finalul monumentului, murind doi ani mai tîrziu, în 351 î. Hr. Totuși, arhitecții greci au continuat să lucreze și au reușit, în anul 335 î. Hr. să termine construcția, la mai bine de 15 ani de la săparea temeliei.

După distrugerea sa din 1494, nu s-a păstrat nicio reprezentare grafică a Mausoleului, imaginile din zilele noastre fiind schițate după descrierea istoricului roman Plinius cel Bătrîn (23-79 d. Hr.). Acesta descrie clădirea ca fiind dreptunghiulară, încadrată de 36 de coloane, cu un acoperiș piramidal în 24 de trepte, care ajungea pînă în vîrf. Acolo se găseau patru cvadrige din marmură și cîteva statui. Aceste statui, conform lui Plinius, „erau aranjate pe cinci sau șase nivele diferite”, ceea ce a făcut pe istoricii care au analizat descrierea să concluzioneze că informațiile au provenit dintr-o schiță scrisă de unul dintre arhitecții greci. Tocmai din această cauză, Plinius n-a înțeles prea bine cum să recreeze mausoleul în scris și a reușit să încurce și generațiile următoare, pînă în secolul al XXI-lea. Astfel, pentru a reconstitui cît mai bine mausoleul, au fost cercetate de către institute istorice din mai multe țări, precum Turcia, SUA și Canada, lucrările lui Pausanias, Strabo și Vitruvius.

Decorat cu stil

Mausoleul era înconjurat de numeroase statui și basoreliefuri, fie din marmură, fie sculptate în piatră. Acestea din urmă erau foarte bine reliefate și se diferențiau astfel de basoreliefuri, care nu ieșeau prea mult în afara pietrei în care erau sculptate. Basoreliefurile din jurul clădirii reprezentau episoade din viața satrapului Mausol și din bătălii sau sărbători din vremea sa, cum ar fi o cursă de care, spectacole de circ sau scene din bătălii. Sculpturile detaliate nu erau ceva obișnuit pentru lumea persană, însă acestea arătau prețuirea lui Mausol pentru cultura greacă, unele imagini surprinzînd motive grecești cu lupte între amazoane și centauri.

Cvadriga era lungă de șase metri și înaltă de cinci metri, iar din ea au supraviețuit cîteva fragmente, dintre care cele mai mari, îmbinate, înfățișează capul unui cal, ce poate fi văzut la muzeul de lîngă ruinele Mausoleului. Charles Newton, cel care a descoperit monumentul, a relatat în volumul al doilea din cartea sa, „Voyages and discoveries in the Levand”, publicat la Londra, în 1865, reacția locuitorilor Bodrumului la excavarea calului în stil Corintic. „După ce l-am extras cu grijă, a fost pus pe o sanie și tîrît spre mare de 80 de muncitori turci. La ferestrele și pe acoperișurile caselor pe lîngă care treceam erau doamnele voalate din Bodrum. Niciodată nu văzuseră nimic atît de grozav și frumusețea statuii depășea standardele impuse de eticheta musulmană. Domnițele din Troia, privind calul de lemn intrînd pe porțile cetății, n-ar fi fost mai uluite.”

Nu se știe cu exactitate care era rolul grupului statuar de la intrarea în Mausoleu. Pozițiile demne în care erau așezate puteau indica un ritual funerar, în care carul ar fi putut fi o ofrandă adusă satrapului decedat – însă în cultura persană, carul trebuia să fie gol pentru a fi socotit drept ofrandă. Ceea ce înseamnă că este vorba despre o practică din cultura greacă, unde carele nu erau de fiecare dată goale, acest lucru fiind regăsit doar în mormintele din afara spațiului elen. Astfel, carul ocupat fie de un soldat, fie de Mausol însuși, putea însemna doar un singur lucru: o trecere a decedatului de la stadiul de om la cel de zeu și era o practică comună pentru conducătorii greci și romani din Antichitate. Ba mai mult, conform arheologilor, carul se pare că era condus de Apollo, zeul asociat deseori cu Mausoleul din Halicarnas.

De la persani, la cruciați

Mausoleul din Halicarnas a fost una dintre cele mai protejate minuni ale lumii antice, chiar dacă orașul a fost atacat și distrus de multe ori în cele 16 secole cît a rezistat monumentul. În 334 î. Hr., Alexandru cel Mare a cucerit orașul și l-a prădat de toate bogățiile cetățenilor săi, însă nu s-a atins de mormînt, ba chiar a poruncit armatei sale să facă la fel. Însă nu mîna omului l-a distrus, ci o serie de cutremure care au năruit coloanele de marmură și au dărîmat carele de bronz, lăsînd astfel în picioare, în anul 1404 d. Hr., doar baza templului. Dar nici aceasta n-a rezistat mult pentru că în 1494 cavalerii ioaniți au construit o fortăreață din piatra și marmura de la ruinele Mausoleului. În perioada aceasta au început să apară și să circule schițele aproximative ale monumentului, de multe ori realizate de cavaleri care căraseră materialele de la ruine.

Se pare că o parte dintre acești cavaleri au intrat în subsolul mausoleului în timpul lucrărilor de întărire a fortăreței, unde au dat peste o cameră în care se afla un sarcofag uriaș. Urmarea poveștii se regăsește în multele legende despre Mausoleu și spune că, deoarece era noapte, cavalerii au decis să vină a doua zi pentru a vedea ce comori se ascund în sarcofag. Însă în dimineața următoare au găsit doar mormîntul gol, trupurile lui Mausol și al soției sale dispărute și nici urmă de comori. Explicațiile au venit abia în urma cercetărilor arheologice din anii ’60 și au descoperit un tunel ce fusese săpat de hoții de morminte cu mult înaintea venirii cavalerilor. Cît despre trupurile celor doi soți, se pare că ar fi fost arse și doar cenușa a fost depusă în două urne în mormînt, asta lămurind absența cadavrelor. Ruinele Mausoleului se pot vedea astăzi în orașul Bodrum, din Turcia.

Masonii știu cum arăta Mausoleul din Halicarnas

Mulțumită arhitecților masoni, regăsim Mausoleul din Halicarnas în mai multe perioade din istorie, pînă în zilele noastre. În cartea sa, „Codul francmasonilor dezvăluit”, Robert L.D. Cooper, un istoric mason, admite faptul că planul clădirii ar fi putut supraviețui, trecînd din generație în generație, de la un arhitect, la ucenicul său. După acest plan ar fi luat naștere sediul masoneriei americane.

Situată la cîteva străzi de Casa Albă, o altă importantă clădire construită de arhitecți francmasoni este Casa Templului. Aceasta este sediul masoneriei de rit scoțian, un tip de masonerie răspîndită în Marea Britanie, America și Asia, ce se diferențiază francmasonerie, considerată masoneria de tip european. Clădirea a fost proiectată de John Russell Pope, care nu era mason. Arhitectul consultant însă, Elliot Woods, era. Datorită sugestiilor acestuia din urmă au fost adăugate simbolurile subtile, prezente în orice clădire masonică. Astfel, în loc de 36 de coloane, cum ar fi avut Mausoleul, Casa Templului are doar 33, care au 33 de picioare înălțime, după numărul de grade din societatea secretă. Iar treptele urcă în grupuri începînd cu trei, cinci, șapte sau nouă, referință la geometria euclidiană, o formă a geometriei des întîlnită în arhitectura masonică.

Arhitectura Mausoleului din Halicarnas a fost identificată și în construcțiile din Evul Mediu, la cavalerii templieri și, mai apoi, la masoni, însă a fost considerată de către Inchiziție ca fiind un semn al satanismului și păgînismului. Cu toate acestea, păstrînd secretul prin loji, meșterii masoni l-au adus pînă la noi, iar astăzi, acesta constituie punctul de plecare pentru multe clădiri oficiale, precum Casa Albă sau clădirea Congresului american.