Închiși în lumea dintre patru pereți

Unii hikikomori ajung să trăiască și ani întregi într-o cameră.

Ce fac copiii, adolescenții și tinerii cînd sînt cuprinși de o fobie socială care îi sufocă? În vest, cei care se simt depășiți de lumea ce-i înconjoară, de obicei se sinucid sau fug de acasă. În est, însă, nu se întîmplă așa. Asiaticii se confruntă cu fenomenul hikikomori, un termen folosit pentru a desemna persoanele ce se retrag din societate și se izolează de aceasta între patru pereți. Japonia a fost prima țară care a început un studiu social pentru a analiza aceste cazuri și a afla dacă este o boală și, mai ales, dacă poate fi tratată.

Termenul Hikikomori a fost fo­losit pentru prima dată în 1986, de către cercetătoarea Norihiko Kitao, ca­re a observat o creștere a nu­mă­rului tinerilor ce renunță la școală și se închid în casă. La început se cre­dea că e vorba de o simplă de­pre­sie sau o fază pe care aveau s-o de­pășească. Cu cît au trecut mai multe luni, însă, s-a observat că pro­blema nu avea șanse să se re­zol­ve de de la sine. Japonia a reac­țio­nat, însă nu se știe dacă îndeajuns de repede. Actualmente, a­proa­pe 1% din populația acesteia su­feră de sindromul hikikomori – adi­că aproape un milion de oa­meni.

Într-un articol publicat pe Japan­today.com, preluat din revista Shukan Post sînt prezentate cazu­rile unor persoane care au trecut de 30 de ani, dar încă locuiesc cu pă­rinții lor și refuză să iasă în societate. Unul este cel al unui bărbat de 35 de ani care a ascuns corpul ma­mei, moartă într-un accident, deoarece pensia acesteia era sin­gu­ra lui sursă de venit. Altă si­tua­ție prezintă un tată care a locuit împreună cu fiica sa la bunicii aces­teia, după ce soția l-a părăsit, fe­meia fiind singura care lucra și susținea familia. Din aceeași categorie face parte cazul unui fiu de 39 de ani al unui doctor de 69, care și-a dat demisia de la banca unde lucra după ce a absolvit facultatea, iar de atunci a locuit cu părintele său. Primele cazuri de genul acesta au apărut în anii 1980. Tinerii care au re­curs la acest gest nu și-au revenit din anxietatea resimțită și n-au mai părăsit si­gu­ran­ța unei singure camere. Con­silie­rul japonez Fujiya Tomita, au­tor al unui studiu despre hiki­ko­mori, subliniază pentru revista ni­po­nă că „părinții sînt cei mai responsabili pentru copiii lor. Este adevărat că țara noastră a trecut printr-o criză economică ce a lăsat cî­teva generații pierdute, dar nici pă­rinții nu sînt scutiți de vină. Aceștia lucrau tot timpul și nu mai aveau timp pentru copiii lor, care erau lăsați în grija creșelor, școlilor, iar pînă la urmă ceva a pocnit în aceștia”.

Călătoria spre apus

Din 1980 pînă astăzi, hiki­ko­mo­ri a devenit un fenomen și mai greu de definit sau chiar de cate­go­risit, pentru că nu este ceva tipic pentru Japonia. În America sînt caz­uri de persoane dependente de jocuri online ce trăiesc doar cu părinții lor, în Franța sînt tineri ca­re se simt marginalizați de cei care îi înconjoară și aleg exilul spațiilor închise. Întrebarea este dacă pot fi incluși în categoria celor cu sin­dro­mul hiki­komori și cei care suferă de pa­ranoia, sau cei care văd ochi pă­trunzători oriunde s-ar afla? Pro­fesorul ja­po­nez Takahiro Kato con­si­deră că sindromul hi­ki­komori „poate fi vă­zut și ca o epidemie. Unii su­feră de tulburări min­tale, alții n-au astfel de prob­le­me, însă re­fuză contactul cu lumea. Cred că o cauză sînt și schimbările ma­sive din societate, dar și sis­te­mul edu­ca­țional ce pune o pre­siu­ne pu­ter­ni­că asupra elevilor și stu­denților. Se știe despre hiki­ko­mori că pre­f­eră să joace jocuri video și să se uite la televizor cît stau închiși, dar acestea sînt doar metode prin care ei evită mai ușor lumea exte­rioară, decît cauze, cum s-ar putea crede”. În ciuda acestei teorii, psihiatrul francez Serge Tisseson este de pă­rere că hikikomori este doar o modalitate prin care adolescenții și tinerii se apără în mod inconștient de emoții și anxietate. Astfel, ei e­vită pericolul unei căderi nervoase sau formarea de fobii. În Franța, au fost observate în ultimele 15 luni 30 de cazuri de tineri și adolescenți ca­re au ferecat ușile și și-au construit un zid imaginar împotriva lumii de afară. Nici Spania, Italia sau Coreea de Sud nu sînt ferite de răs­pîndirea acestui fenomen.

Trendul hikikomori a dus la mul­te studii psihologice și sociale, care au formulat diferite concluzii asupra acestui sindrom. Ma­jo­ri­tatea au reliefat că nu este neapărat vorba despre o afecțiune mintală sau o boală ce poate fi tratată prin ședințe la psiholog. Nu este o de­presie emoțională, nu este doar o formă de introvertire sau un simptom al unei probleme mult mai gra­ve. Nu se știe cu certitudine ce este un hikikomori, doar cum se com­portă și posibile cauze. Cauze care diferă de la țară la țară, de la cul­tură la cultură, de la societate la societate.

Bun venit în NHK

Comunitatea științifică are mai multe reprezentări despre profilul psihologic al celor care suferă de hikikomori. Dar cum vede media aceste persoane? Păi, fie ca pe niște victime ale unei societăți abuzive, fie ca pe niște ratați care nu au putut să se descurce în viață, fie ca pe pretexte de amuzament. Sînt mul­te seriale și documentare des­pre „geeks” (jargon pentru per­soa­ne neobișnuite), „otaku” (ter­men japonez folosit pentru a de­scrie persoane obsedate de un anumit interes), chiar și despre intro­ver­tiți, toți posibli hikikomori. Ma­jo­ri­ta­tea i-au victimizat sau ridiculizat pe aceștia. Țara niponă, din nou, pare să fi fost singura care a rîs de ei, a rîs cu ei, și a plîns alături de ei.

„Welcome to the NHK” este o nuvelă scrisă Tatsuhiko Takimoto în 2002, care a fost ecranizată în 2008 sub forma unui serial animat. Este povestea unui grup de tineri, fiecare reprezentînd cîte una din diferitele fețe ale hikikomorilor. Sato are 22 de ani și încă din prima zi la facultate a renunțat la aceasta, ascunzîndu-se de societate. Asta s-a întîmplat în urmă cu doi ani, iar de-atunci trăiește într-o cameră plină de gunoaie, scrum de țigară și ustensile ce-i povestesc că o gru­pare sinistră este de vină pentru situația lui, și nu el. Pe parcusul episoadelor vedem că e naiv, face greșeli, ia decizii. Misaki își as­cunde sub o mască a inocenței an­tro­pofobia și încearcă să-și vindece frica mințindu-se că-l ajută pe Sato să treacă peste sindromul său. Familia lui Kaoru i-a planificat viața încă de dinainte de a împlini 18 ani, stabilind cînd se va căsători, cînd va avea primul copil, dar pasiunea lui pentru tehnologie și personalitatea irascibilă l-au înde­păr­tat de lumea înconjurătoare. Hito­mi, din liceu, credea că oa­me­nii conspiră împotriva ei, așa că, sătulă să-i fie frică mai tot tim­pul, se desparte de aceasta și con­su­mă droguri pentru a se liniști.

Fiecare episod este încă o aventură neagră în lumea nebună a acestor personaje, dar într-un mod care te face să-i vezi ca pe niște oameni și nu ca pe niște caricaturi. „Welcome to the NHK” își cunoaște publicul, cunoaște ce înseamnă să fii un hikikomori și, spre deosebire de serialul „The big bang theory” ce se-nvîrte în jurul unor imitații a culturii pe care o ridiculizează, știe cînd să lovească, dar și cînd să respecte.

Oricum l-ai privi, fenomenul hiki­komori a devenit un sindrom foarte împleticit în propria de­fi­niție și chiar și-n primele sale for­me de manifestare. Trata­men­tul, pînă la urmă, e la îndemîna fie­că­rui hikikomori. De fiecare de­pinde da­că își plînge de milă sau alege să nu se ia în serios.