Episcopul de Iași, Anton Durcovici, ridicat la cinstea altarelor

Pe 17 mai, la Iași, episcopul Anton Durcovici, care a murit declarîndu-și credința, în închisoarea din Sighet, va fi ridicat la rangul de Fericit. În tribunele stadionului municipal vor fi 15.000 de credincioși catolici din toată țara, iar în delegația oficială va fi și cardinalul Angelo Amato, venit de la Roma. Viața episcopului Durcovici a fost zbuciumată, fiind arestat pentru că ar fi „o piedică în drumul spre comunism” și murind după doi ani și jumătate de încarcere în condiții inumane la închisoarea de deținuți politici de la Sighet. Însă, înainte să fie înfometat și să își piardă luciditatea, episcopul ținea lecții de filosofie și organiza slujbe cu ceilalți deținuți, în ochii cărora a fost un model. Odată ajuns Fericit, Anton Durcovici își găsi locul în calendarele și inimile tuturor catolicilor din România, ca fiind un martir care și-a dat viața pentru credință.

Iunie, 1949. Într-o vară caldă, mon­seniorul Anton Durcovici venise la Dieceza din București și privea în­gri­jorat, într-o duminică, prin fe­reas­tra clădirii din capitală. În jurul clădirii Arhiepiscopiei s-au strîns cîțiva zeci de ofițeri ai Securității și cîteva mașini nemarcate. Înăuntru, monseniorul și clerul voiau să afle pe cine urmăresc. Cu o zi înainte să plece la Parohia Popești-Leordeni, unde trebuia să țină o slujbă de mir, mașina episcopală a demarat în trombă din curtea Arhie­pis­co­piei, cu portarul instituției înăuntru, ca­re semăna leit cu monseniorul Anton Durcovici. Mașinile nemarcate au gonit după ea. Atunci, episcopul și-a dat seama că numele său era pe rabojul Securității.

Arestarea

Mărturiile despre felul în care a fost arestat episcopul de Iași, monseniorul Anton Durcovici, se con­tra­zic în detalii, dar păstrează a­ce­eași linie a evenimentelor. Preotul Vi­ttorio a scris în cartea sa, „Pro me­moria”, că monseniorul a conștien­ti­zat de pericolul împotriva sa și, ca să evite o percheziție a arhie­pis­co­piei, a pornit împreună cu părin­te­le Rafael Friedrich la Popești-Le­ordeni. Alte mărturii vorbesc des­pre cum au fost opriți în timp ce mer­geau cei doi kilometri pe jos de la capătul liniei de tramvai. Ofițerii Securității au încercat să îi bage forțat în mașini, părintele Rafael a vrut să-l protejeze pe monsenior dar a fost lovit cu un levier în cap.

Închisoarea

Doi ani și jumătate a rezistat mon­seniorul torturilor fizice și psihice din închisorile comuniste, ală­turi de ceilalți deținuți po­li­tici. În timpul anche­tei, pr. Iosif Gonciu povestește că i-a fost relatat la rîn­dul său că mon­se­niorul a fost pus de către an­che­ta­tori să scrie toate predicile pe ca­re le-a ținut credincioșilor cît timp a fost episcopi, pentru a se vedea dacă i-a îndoctrinat. „Mons. Dur­co­vici se bucura într-un fel, pentru că au și necredincioșii posibilitatea de a citi lucruri sfinte. Nu-mi aduc aminte numele colonelului care mi-a povestit și nu cred că mai trăiește, dar îmi spunea că mons. Durcovici i-a lăsat cele mai bune impresii”, po­vestește părintele.

Monseniorul a fost întîi închis la Jilava, apoi la Sighet, locul unde a și murit. Pe lîngă interogarea vio­len­tă, bătai, înjosiri și înfometare, pre­oții care au stat în aceeași celulă cu Anton Durcovici povestesc că nici măcar nu erau lăsați să se roage îm­preună. „Restricțiile se tot înăs­preau din partea politrucilor, am ajuns de ne-au intimidat să nu ne rugăm (priveau prin vi­ze­ta din ușă); atunci stă­team tăcuți în picioare, cu fața către perete; nici așa nu ne-au permis; mai pe ur­mă ședeam pe paturile noastre reculeși, în tăcere, ori pe șoptite ros­­tind ce aveam de rostit”, scris episcopul Iuliu Hossu. Episcopul Alex­an­dru Todea adaugă faptul că res­tric­țiile au ajuns la un moment atît de mari încît exista riscul ca de­ți­nu­ții să fie bătuți și pentru simplu fapt că respirau. „Nu aveam dreptul nici la citit, nici la scris, nici cărți, nici ziare, nici creion, nici stilou, nici toc rudimentar de scris, nici cea mai mică bucăţică de hârtie, nici carte de rugăciuni, nici Biblie, nici cărţi de teo­logie, nici de literatură, nici de şti­in­ţe, nimic absolut nimic, nici contact cu familia, nici pachet, nici contacte cu alte camere; nici nu era permis să manifestăm că am şti că mai sînt şi alţii în închisoare”, spune acesta.

În notele de Securitate care i-au fost întocmite ulterior s-a văzut că motivul pentru care monseniorul a fost arestat a fost legat de faptul că era considerat „o piedică în dru­mul spre socialism”, un dușman al re­gi­mului și coordonat al rezistenței anticomuniste. De altfel, în în­chi­soa­re, în ciuda bătăilor, episcopul a re­fu­zat să renunțe la credință. Cît în­că a putut să-și mai păstreze lucidi­ta­tea, acesta le ținea deținuților cursuri de filosofie și teologie, și făcea planuri pentru continuarea mișcărilor de re­­formare ale bisericii în momentul în care avea să iasă din închisoare. „În ciuda tratamentului inuman și chiar diavolesc, el s-a simțit fericit în cercul episcopilor, frații săi de su­­ferință. Se aprecia că el era omul ca­re știa rezolvările pentru anumi­te probleme. Conducerea închisorii a re­mar­cat acest lucru. Ura împo­tri­va lui s-a arătat foarte repede prin cru­­zi­mile cu care a fost tratat. Nu mai avea chip de om, era bolnav peste mă­­su­ră, părea cadavru am­bu­­lant”, a povestit pr. Johannes Bal­the­iser.

Moartea

Monseniorul s-a stins pe 10 de­cem­brie 1951. Cînd starea acestuia de sănătate s-a înrăutățit, acesta a fost mutat, în noiembrie, într-o ce­lu­lă unde a stat în izolare pînă cînd a murit. Cu ajutorul unui paznic ca­re le era prieten, ceilalți preoți au re­ușit să meargă să mai vorbească cu el prin ușa celulei. Din cauza su­fe­rin­ței sale, nu putea să mă­nîn­ce pîi­nea și marmelada pe care i-o dă­deau ca rație așa că, prin in­ter­me­diul paznicului, le trimitea altora că­rora rația nu le era îndeajuns. Pă­rin­tele Rafal Friedrich, cel care a în­cer­cat să îl apere atunci cînd a fost ridicat, a fost omul care i-a dat ultima dezlegare. Măturînd, în fața ce­lu­lei, a șoptit în dreptul ușii „«Ego sum Friedrich» (ca eventualii as­cul­tă­tori să nu înţeleagă). Din interior a răs­puns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlega­rea!).”

Beatificarea

La dosarul de beatificare s-a lu­crat 18 ani, procedura fiind una foar­­te complexă și cu multe elemente teh­nice. Între 1997 și 1999 a avut loc un proces la nivelul Diecezei din Iași, în care s-au adunat toate in­for­ma­țiile despre viața episcopului, in­formații care să dovedească ce fel de viață a dus acesta și că moartea a fost cea a unui martir, în numele cre­din­ței. Din 1999 pînă în 2013 dosarul a stat la Roma unde s-au făcut ve­ri­fi­cări suplimentare, iar pe 31 oc­tom­brie, papa Francisc a autorizat Con­gregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul prin care se re­cu­noaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Anton Durcovici”.

Ce înseamnă aceasta?

Practic, prin beatificare, episco­pul este ridicat la rangul de sfînt. Acesta este doar primul pas pentru canonizare, care presupune că un creștin catolic „se află în slava cerească”, și este venerat în mod public în întreaga Biserica din toa­tă lumea, fiind în rînd cu toți sfin­ții. Beatificarea e prima treaptă în drumul spre canonizare și se atri­bu­ie atunci cînd un creștin catolic care a murit martirizat sau care a „prac­ticat toate virtuțile în chip ero­ic”.

Astfel, el este trecut în calen­darul catolic, primind titlul de fe­ri­cit, însă doar în comunitatea locală, în dieceză sau în țară, depinzînd de la caz la caz. În România a mai existat un singur caz de beatificare, monseniorul Vladimir Ghika, iar la liturghia de beatificare organizată la București, care a avut loc în au­gust anul trecut, au fost prezenți aproximtiv 8.000 de creștini. Anul acesta, pe 17 mai, la Iași, pe stadionul municipal, 15.000 de ca­t­o­lici sînt așteptați la slujbă. Îm­pre­ună cu ei, episcopul Anton Dur­co­vici va primi recunoștința întregii die­ceze și a întregii țări pentru lup­ta pe care a purtat-o în numele cre­dinței.