Descîntecul, antidotul de ieri

În paginile Vechiului și Noului Testament este amintit deochiul ca un fel de blestem al „ochiului rău”. Tradiția descîntecului pălește în zorii secolului XXI, dar nu se stinge complet, rămînînd vie prin cocioabele din sate, unde bătrînele încă mai practică astfel de ritualuri. Cu o puternică simbolistică și bazîndu-se pe incantații și pe folosirea de plante medicinale, acesta încă mai supraviețuiește printre superstițioșii moderni.

Descîntecul nu este clar definit, fiind reprezentat în limbajul popular prin mai mulți termeni și interpretat de specialiști în mai multe moduri. În timp ce  preotul și istoricul S. Fl. Ma­rian clasifică poezia magică în descîntece, vrăji, farmece și desfaceri, academicianul și etnograful ro­mân A. Gorovei identifică descîntecul drept formula verbală a vrăjii. Inițial, termenii descîntec, vrajă și farmec erau sinonime, iar diferența dintre ei era reprezentată doar de o­ri­ginea lingvistică: latină, slavă și grea­că. Evoluția lor semantică a a­dus schimbări notabile de sens, desemnînd vrăjile și farmecele drept niște practici ofensive, iar decîntecele, de­fen­sive, acțiuni benefice. Contrar a­ces­tor clasificări și opinii, preoții spun despre descîntec că este o invocare a puterii demonice și că aceste practici sînt iscodiri diavolești care îi ispitesc pe cei slabi în credință. Chiar și așa, oamenii continuă să creadă în descîntece și în deochi, invocînd sfinți în incantații și utilizînd diferite o­biec­te sau materiale folosite spre vin­decarea bolnavului.

Ochiul care fură viață

Credința descîntecului este una foarte veche, iar acesta apare men­țio­nat în nenumărate rînduri atît în Vechiul, cît și în Noul Testament: „Nu mînca pîinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui” (Pildele lui Solomon, 23:6); „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, în­şe­lă­ciunea, neruşinarea, ochiul piz­maş, hula, trufia, uşurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23).

Încrederea în puterea descînte­cu­lui este actuală, iar oamenii con­ti­nu­ă să facă mici ritualuri învățate de la părinți și bunici care să alunge „o­chiul rău”. De aceea majoritatea be­be­lușilor au legat la mînă un fir roșu, pentru a ține departe deochiul explicat drept efectul unei priviri invidi­oase sau admirative ori ca un furt de energie. Oamenii apelează la des­cîn­tec de cele mai multe ori pentru a se vindeca de boli, pentru a ține de­par­te duhurile necurate sau pentru a întoarce vrăjile trimise de alte persoane. Astfel, se poate descînta „de al­beață”, „de apucat”, „de dra­gos­te”, „de deocheat”, „de desfăcut”, „de toa­te bolile”, „de întors”, „ de pocit”, „de sperietură de noapte”, etc. Se cre­de că aceste ritualuri au o forță mai mare dacă sînt făcute în zilele de post sau cînd se apropie luna plină, iar persoana care săvîrșește acțiunile magice trebuie să fie femeie și să le repete de trei, șase sau nouă ori.

În realizarea ceremoniei sînt utilizate mai multe obiecte care vin în sprijinul vindecării bolnavului: apa ne­începută, busuiocul sfințit, căr­bu­nii din vatră, fierul, nuiaua de alun, tămîie, usturoi. Invocarea sfinților este des întîlnită în descîntece, lucru care întărește credința oamenilor în puterea tămăduitoare a acestora. Su­per­stiția populară spune că oricine se poate naște cu darul deochiului, iar unele categorii de oameni sînt mai pre­dispuse la acest lucru: oa­me­nii invidioși, cei care laudă copiii, persoanele cu ochii verzi sau al­baș­tri, femeile fără copii. Pu­te­rea de vindecare a des­cîn­tecului depinde de cre­din­ța persoa­nei de­o­cheate, la fel cum și vrăjile sau blestemele pro­­voa­că sufe­rin­ță doar celor care cred în ele.

Deo­chiul sau să­ge­tă­tu­ra, a­se­me­nea unui di­agnostic pus în ur­ma examinării, poate fi re­cunoscut după anumite ma­ni­festări ale celui afectat: dureri de cap urmate de căscat, lipsa de putere, ți­u­itul în urechi însoțit de tem­pe­ra­tură, stare de vomă. Pentru a-l ține departe, oamenii apelează la diferite su­per­sti­ții care au su­pra­vie­țu­it trecînd dintr-o generație în alta. De exemplu, un fir roșu la mî­nă, pur­tarea unui obiect din aur, a unui medalion în formă de potcoavă sau anumite pro­tecții verbale („Să nu-i fie de deochi”), te pot feri de pu­terea rău-voitoare a ce­lorlalți.

Puterea talismanului

Asemenea credinței în deochi e­xis­tente la noi, și în spațiul meditera­nean persistă teama de „ochiul rău” care a dat naștere mai multor legende și ex­pli­ca­ții mai puțin obiș­nuite. În Orientul Mijlociu, Mîna Fa­timei (la musulmani) sau Mîna lui Miriam (la evrei) este o amuletă care protejează oamenii de pri­vi­rile rele și este repre­zen­ta­tă de o mînă des­chisă cu un ochi în palmă. În Italia, însă, amuleta ham­sa, pe care o poar­tă musulmanii, nu are efect, iar talismanul folosit aici îm­potriva de­o­chiului este numit cornicello, un pandantiv în formă de corn, confecționat din coral roșu, aur, argint, sticlă sau ma­terial plastic. A­cest simbol era purtat încă de pe vremea romanilor antici, iar amuleta era numită fascina. În sudul Italiei se fa­ce distincția între deochiul provocat de laude, numit mal occhio, și cel de vă­tă­ma­re, jettatura (azvîrlire), făcut fără in­ten­ție.
Papa Pius al IX-lea era con­­siderat un jettatore, iar cre­dicioșii, ori de cîte ori mer­geau la el în audiență, fă­ceau la spate gesturi cu mîna care să nu lase deochiul să îi a­tin­gă.

Vrajă sau medicină?

Prin practicile sale asupra bolna­vu­lui, descînte­cul are un efect li­niș­ti­tor. Masajul des­cîntătoarei făcut cu scopul de a „trage” durerea deter­mi­nă producerea de endorfine, hormoni ai plă­ce­rii, care pot reface potențialul nervos pierdut. Dintre obiectele vin­de­că­toa­re folosite se remarcă utili­za­rea căr­bunelui, foarte cunoscut pentru capacitatea lui de a absorbi toxi­ne­le din organism. Utilizat de mulți ani în medicina populară, astăzi, căr­bunele, își găsește trebuința în vrăjile bătrînelor de la sat care dau celui de­o­chiat să bea un pahar cu apă în care a fost stins un cărbune. Acesta își ma­nifestă avantajele cînd este vorba despre afecțiuni gastrice, respirato­rii, combate flatulența, scade colesterolul, este bun în cazuri de indiges­tie, tratează intoxicațiile și multe alte beneficii.

Cu atîtea utilizări practice, nu e de mirare că pacientul crede că vră­jile și incantațiile rostite au ajutat la vindecarea lui. Asemănarea dintre practicile din descîntece și re­me­di­ile medicinale se regăsește și la ro­mani care puneau apă sfințită, căr­buni luați din vatră, alifii, pe frunte, ochi, piept, încheieturi, trasînd, astfel, o hartă similară celei utilizate în a­cu­pun­ctură.

Chiar dacă unele practici aplicate de descîntătoare se regăsesc în medicina populară, ele nu pot vin­de­ca boli grave care pun în pericol viața pacientului. Însă credința în a­ceste deprinderi determină mulți oameni să aleagă descîntecul în lo­cul medicului pentru a-și trata prob­le­me de sănătate.