Cine-a „deschis” Internetul în România

România se poate mîndri cu una dintre cele mai rapide conexiuni la Internet din lume, ajungînd la aproape 8 Mbps. În 2010-2011 1 împărțit podiumul cu Coreea de Sud și Japonia, acum „căzînd” pe locul al șaselea fiindcă în unele țări viteza a crescut mai mult decît la noi (deși potrivit unor statstistici încă s-ar afla pe podium). Dar de „unde vine” această viteză și cum s-a pus la punct tocmai la noi o infrastructură atît solidă încît să ne permită să ne mișcăm așa de repede „pe net”, e prea puțin știut. Anul trecut, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de Internet în România, HotNews-ul a intrat în vorbă cu pionierii și a refăcut conexiunile. Așa a ieșit la iveală povestea unor specialiști dedicați de la Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (ICI) ce au pus netul pe roți la noi în țară într-o perioadă comunistă de maximă izolare științifică a României.

Marea Unire a românilor nu a avut loc pe 1 decembrie 1918, ci pe 5 aprilie 1984, cînd nodurile unor cen­tre teritoriale de calcul din Bu­cur­ești, Cluj și Bacău au fost co­nec­tate între ele și datele au început să circule între computerele aflate în aceste zone. S-au transmis fișiere și chiar s-a vorbit pe chat. Rețeaua de­numită RENAC/RENOD, creată prin experimentul UNIREA, a în­ce­put să funcționeze după principiile celebrului proiect ARPA­NET (n.r. Advanced Research Pro­jects Agency Net, pus la punct în anii ’60 de un departament de cercetare al Pentagonului, SUA). A fost pri­ma țară din CAER (n.r. Con­si­liul de Ajutor Economic Reciproc, creat la inițiativa URSS în 1949 ca or­ganizație economică a statelor comuniste europene) care a avut o re­țea națională de calculatoare. A­ceastă unire „informatică” avea să fie punctul din care se deschideau într-un mod de nebănuit granițele unei țări ținute prea multă vreme departe de ceea ce se întîmpla în occident.

9,6 Kbps pentru o „națiune favorizată”

„Responsabili” au fost cei de la ICI. Eugenie Staicut, membru al e­chipei care a făcut „unirea” po­ves­teș­te cum în noiembrie 1992 se rea­liza prima legătură cu „exteriorul”, și anume cu Uni­versitatea din Viena, prin in­ter­me­diul protocolului TCP/IP. Era vorba de o conexiune te­le­fonică, prin Romtelecom, care avea o vi­te­ză ce acum ni s-ar părea ri­dicolă, – 9,6 Kbps. Pe 26 febru­arie 1993, do­meniul .ro era în­re­gistrat pe ser­ve­rele rădăcină de pe In­ternet, ob­ți­nîndu-se au­tori­za­rea de func­ționare pentru ROTLD (Ro­ma­nia Top Level Domain). La vre­mea aceea, însă, conectivitatea era doar cu Europa, nu și cu Ame­rica, din pricina unui embargou im­pus ță­ri­lor din lagărul comunist. De-abia pe 16 aprilie 1993 România are co­nec­tivitate deplină la In­ter­net, Ro­mânia și Bulgaria fiind de­cla­rate „na­­țiuni favorizate”. Primele do­menii pe .ro le-au avut, evident, ins­­tituțiile academice, precum Ins­ti­tu­tul Politehnic București (ipb.ro), Institutul de Fizică Atomică (ifa.ro), Universitatea Tehnică Timișoara (utt.ro), Institutul de Matematică al Academiei Române (imar.ro) și Cen­trul de Educație UNESCO (cepes.ro). După cum explică Eugenie Staicut, „numele de domenii nu re­pre­zen­tau în 1993 ce reprezintă astăzi. Pot zice că erau privite oarecum ca un pa­rametru tehnic necesar realizării co­nexiunii, așa cum era adresa IP”. Prima adresă de e-mail (estaicut@­roearn.ici.ac.ro) i-a aparținut ace­lu­iași Eugeniu Staicut.

1992-1993: ROEARN – Prima conexiune permanentă la Internet în România

Însă primele servicii Internet au prins rapid și la publicul larg. Pen­tru părinții care aveau copii ple­cați în străinătate, serviciile de e-mail au reprezentat o binecuvîn­tare. Pe vre­mea aceea se practica, pentru eficiență, ca textul e-mailului să fie scris la cîmpul „subject”. Folosite era și serviciile de transfer de fișiere prin FTP (pentru descărcare de șiri și pen­tru documentare) și serviciul tel­net. Viteza pe linia internațională era de doar 9.6 kbs, fiind foarte lentă, dar pe vremea aceea ma­jo­ri­tatea fișierelor era de tip text. Iar u­ti­lizatorii erau mulțumiți de acce­sul la niște informații la care altfel nu ar fi avut acces. În paralel, printr-un program al miliardarului George Soros, început în 1993 și derulat pe parcursul a cîțiva ani prin fundația Soros, în 350 de licee din România au fost aduse calculatoare care au fost conectate la In­ter­net. Acesta a fost un pas important întrucît, la acea vreme (cînd nu existau nici serivcii comerciale de Internet), era singura modalita­te în care tinerii puteau intra pe net.

TV-ul a dus Internetul în casele oamenilor

De-abia prin 1995, cînd la nivel global Internetul devenea public, serviciul web a început să se dez­vol­te și în România. Pe vremea ace­ea, țara noastră era mai degrabă con­sumator de informații, care se re­găseau în bazele de date și ar­hivele din afară. Ulterior, evoluția a fost una accelerată, și datorită fap­tului că orice individ și ins­ti­tuție se putea conecta la Internet prin dial-up. Cît despre domeniul .ro, „ulterior, cînd Internetul s-a comercializat și au apărut furnizori comerciali, numele de domenii au fost folosite de toate categoriile de utilizatori, din mediul academic, cercetare, guvernamental, public, comercial, persoane fizice, fiind furnizate în aceleași condiții ori­că­rui utilizator”, a precizat Eugenie Stai­cut.

Ulterior, cînd s-a trecut de la co­nexiunile prin dial-up la cele prin cablu, Internetul s-a extins foarte repede în România și da­to­rită faptului că furnizorii de In­ternet livrau acest serviciu alături de cel de televiziune. Tot aceste firme au fost cele care au creat o in­fras­tructură de fibră optică cu acoperire pe întreg teritoriul țării. Prima linie internațională pe fibră op­tică a fost închiriată de la Rom­te­lecom în octombrie 1996 și s-a ins­talat între ICI si Bu­da­pes­ta, pentru conectare la re­țea­ua Euro­pa­net. În martie 1998 s-a instalat linia satelit de 2 Mbps între ICI și New York.

Prin anii 1996-2000, în România, deosebit de po­pulare erau însă și In­ternet café-urile, fiindcă nu ori­ci­ne își permitea un computer perso­nal, în pofida unor conexiuni accesibile. La un moment dat, în Bu­cu­rești existau peste 1.000 de internet café-uri, frec­ven­tate mai cu seamă de tinerii care plăteau cu ora. Însă, așa cum au explodat, așa s-au și în­chis o dată cu ieftinerea dis­po­zi­ti­velor, ră­mî­nînd doar un „cuib” pen­tru ga­meri.

1984: EXPERIMENTUL UNIREA

Și, totuși, de ce este Internetul atît de rapid și ieftin în România? Fiindcă, „în primul rînd, prețul este re­zultatul unei competiții cum nu e­xis­tă în alte țări, competiție generată atît de marii operatori pe de o parte, iar pe de altă parte de fenomenul numit rețele de cartier care au împînzit marile orașe”, apreciază Mihai Bătrâneanu, pre­șe­dintele Asociatiei Naționale a In­ter­net Service Providerilor (ANISP). Dacă va rămîne așa, este o ches­ti­u­ne care însă nu mai depinde exclusiv de vreun pionierat la nivel na­țio­nal, fiindcă Internetul este un monstru global și interesele pentru evoluția lui sînt ținute de frîie mai puternice. Însă, după cum preciza Ale­xandru Rotaru, director ge­ne­ral RoLink PLus și membru fon­da­tor GURU (Asociația Utilizatorilor de Internet din România), nu pu­tem spune „că am inventat noi ce­va în plus aici în Romania. Doar că majoritatea noutăților le-am adoptat printre primii”.