Primăvara tehnică a-nghețat în laboratoare pustiite

Acum doi, trei ani, laboratoarele universităților ieșene au început să fie dotate cu aparatură performantă. „Blindarea” lor cu echipamente de ultimă oră ar fi trebuit să pice ca o mană cerească peste capetele cercetă­to­rilor și-ale studenților, care, de-atunci înainte, ar fi studiat la standarde europene și-ar fi putut să ia în considerare o carieră în țară, nemaifiind nevoiți să treacă granițele pentru a se implica în „cercetarea reală”. Deși se previ­zio­na astfel o „Primăvară a cercetării și-a educa­ției”, profesorii încep să rămînă singuri în laboratoarele scumpe și sofisticate. Studenții pleacă din nou peste hotare, iar aparatele nu mai sînt folosite, din cauza întreținerii prea costisitoare. În vreo cinci ani, instrumentele de lucru se vor deprecia. Vremea dotării a fost – spun profesorii de la UMF – o zi în agenda unei strategii cîrpite de azi, pe mîine și care n-a ajutat pe nimeni.

Pînă în anul 2008, aproape orice profesor implicat în cercetare ridica din umeri, repetînd că publicarea de articole cotate ISI și rezultate performante nu pot fi obținute cu o aparatură rudimentară. Din 2008 au început să apară dotări de miliarde de lei în laboratoarele universităților din Iași. „A­cum există aparatura, să vedem rezultatele”, s-a spus. Lipsesc însă oamenii tineri, capabili să le mînuiască. Există aparate sofisticate, dar, oprite să func­ționeze la capacitatea maximă din lip­sa materiilor prime sau din cauza în­treținerii prea scumpe. Activitatea în laboratoarele universităților ieșene se vede gîtuită prin stoparea fondurilor, o­dată cu „pandemia” crizei financiare, prilej cu care educația și cercetarea, după cum susțin profesorii, a ajuns, din nou, în derivă.

Echipamente moarte de singuratate

La Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași (UMF) func­țio­nea­ză două platforme și două centre de cer­cetare, care au luat, practic, sub ari­pa lor, o parte dintre laboratoarele universității, tehnologizîndu-le. Sălile des­tinate educației și experimentelor din cadrul Platformei de cercetări fiziofarmacologice (PCF), ale Platformei interdisciplinare de medicină mole­culară (PIMM), precum și cele din Centrul de simulare și training în chirurgie (CSTC) sau ale Centrului de cercetare în chirurgie au primit pî­nă în 2008 cele mai performante e­chi­pamente de cercetare aflate atunci pe piața internațională. „Achizi­țio­na­rea de aparatură de înaltă performanță nu a apucat să facă bine nimănui. Tre­bu­ia ca aceasta să fie stimulată să lu­creze la maxim (prin proiecte și contracte de cercetare) timp de zece ani.

Trebuia ca în tot acest timp, la această aparatură să poată fi anagajați studenți, masteranzi, doctorazi și post-doci. Așa s-ar fi creat o noua generație de cer­ce­tători și cadre didactice care în alți ze­ce ani ar începe să dea performanța adevărată. Deoarece nu s-a făcut așa ce­­va nu mă aștept la nimic bun. Men­ta­litatea poprului român și a con­du­că­to­rilor noștri din ultimii 70 de ani, conform căreia «universitatile nu sînt di­rect productive» are un singur efect: brain drain continuu cu perioade de accelerare mai mare sau mai mică ce are drept consecință o contra-selectie, unde cei mai buni pleacă” după cum precizează conf. univ. dr. Dragoș Pieptu, prorector pentru cercetare ști­ințifică, programe de doctorat, relații internaționale și parteneriate academi­ce la UMF.

Deșertul roboților 

Pînă în 2008, Platforma interdisciplinara de medicină moleculară a achiziționat echipamente în valoare de 3.780.000 lei. De acestea pot beneficia nouă departamente de la UMF și toți studenții facultăților de bioștiințe, ale oricărei universități. Întreținerea apa­ra­turii avea să fie suportată din 2008 și pînă în 2011 din proiecte finanțate cu aproximativ 4.500.000 de lei, din care, pînă în prezent, s-a primit 1%.

„Acum trăim dintr-o brumă, la nivel de subzistență, din ce-a rămas de anul trecut și din rapoarte de analiză moleculară cerute de firmele de medicamente. Echiparea asta care s-a făcut atunci a fost rezultatul presiunii străine, care a vrut translarea cercetării spre produc­ție. Noi am făcut un surogat în care s-au întîmplat dotări aleatorii, pusee de do­tare care s-au dirijat în zone care nu funcționează pentru că nu există oa­meni”, explică directorul PIMM, prof. univ. dr. Eugen Carasevici.

Perspectivele de autofinanțare fac parte dintr-un scenariu utopic, în opi­nia sa, fiindcă asta ar însemna ca cer­ce­tarea să treacă în zona de producție, să se lanseze pe piață națională și internaționaă medicamente sau aparate, ca­re, odată cumpărate, ar aduce înapoi în laborator un comision lunar obținut din vînzări. Despre posibilitatea unor bre­ve­te de invenție, care să aducă fonduri în mod recurent, susține că „ar fi normal, dar la noi nu poți breveta nimic, așa cum se întîmpla în străinătate. Nu este nimeni care să știe cum se face. Impotența acestui laborator este oglin­direa impotenței țării în general.

Mă doare inima s-o spun, dar laboratorul ăsta, fără oameni, cu materii prime cumpărate cu țîrîita, abia ajunge să fie folosit la 10% din capacitatea sa. E ul­tra-performant. Și e înnebunitor să stai cu aurul în mînă și să nu ai nimic din el, fiindcă ești în plin pustiu. România e un deșert!”, a concluzionat prof. univ. dr. Eugen Carasevici.

Inițial, laboratoarele platformei implicau în activitățile de cercetare a­pro­ximativ nouă masteranzi și docto­ranzi, urmînd să se înființeze progra­me de master care să asigure schimbarea generațiilor în cercetare, ca și în învățămînt, „lucru vital pentru orice per­formanță academică”. Laboratoarele științelor exacte își măsoară durata de viață prin numărul tinerilor capabili să utilizeze noile tehnologii, raportat la timpul de depreciere a aparatelor, estimat de profesori la un maxim de cinci, șase ani. „Aici vin o mulțime de studenți care nu înțeleg un lucru. Că trebuie să vină cu un plan de cercetare și de finanțare și, apoi, cel mai important, că trebuie să lucreze efectiv, la aparate. Ei vor să asiste. Iar eu știu ce înseamnă student la UMF. Ferească Dumnezeu! Mai bine rămîn singur printre aparate!”, continuă prof. univ dr. Eugen Carasevici.

De vină-i mentalitatea românească

Problema principală în privința ti­nerilor care să folosească echipamentul derivă atît din pregătirea slabă a studenților, care nu au parte de trai­ning-uri și stagii de specializare, cît și din mentalitatea specific românească, după opinia prof. Carasevici. „Este vi­tal ca ei să se afle aici. Noi, cei care venim din comunism, care ne-am format în anii ’60, ’70, avem un background foarte prost. Tinerii ar fi predispuși spre succes. Echipați așa cum sîntem, falia în care cădem și nu mai ieșim este că avem nevoie de oameni care au experiență și nu au teamă. Eu am teamă să mă apropii de aparate, că sînt bătrîn.

Sînt oameni cu experiență și fără teamă. Ei nu rămîn în țară. Sînt oameni tineri care au experiență, dar au teamă. Pe ei trebuie sa-i atragem financiar. Ceea ce nu se poate. Pe de altă parte, cu tot echipamentul nostru, n-o să parcurgem niciodată distanța ca să ajungem la performanță, fiindcă ro­mânul nu știe să lucreze în echipă. Nici un student nu vine măcar cu o intuiție a muncii în echipă. Pînă n-o să avem o schimbare de mentalitate în privința grupului, o să se tot aleagă praful de tot!”

Acreditări pierdute pentru podele prea vechi

Aceeași situație, în care echipamentul tehnic ultra-performant ajunge să fie resimțit ca praful în ochi de către profesorii cercetători, o sesizează și prof. univ. dr. Ostin Mungiu, directo­rul Platformei de cercetări fiziofarmacologice. Spațiile experimentale ale platformei au fost echipate cu apa­ra­tu­ră de aproximativ șase milioane de lei. Dacă echipamentele din laboratoarele PIMM sînt tot mai rar folosite din cauza lipsei pregătirii tinerilor, care să le poată manevra, așa cum explică di­rectorul platformei, prof. dr. Mungiu a preîntîmpinat asta asigurînd training-uri de trei luni în țară sau în stră­inătate celor care doreau să se implice în proiectele de cercetare. „Dar cel mai important, aparatura nu e folosită cum trebuie pentru că n-am putut să identificăm fonduri de plecare în cer­cetare.

Adică, dacă înainte, masteran­zii, doctoranzii, cadrele didactice care se implicau primeau o cotă parte din proiecte, acum, fără această remunera­re, au ajuns să vină să utilizeze apa­ra­tele în timpul lor liber, cum ar veni, în loc de grădinărit, vin să facă cerce­ta­re”, a explicat prof. Mungiu. „Bur­du­șirea cu echipament” a dus la răsărirea unor laboratoare goale sau insuficient exploatate. „Un miligram dintr-un re­ac­tiv costă 50.000 de euro și nu ne permitem. Aparatele funcționează de la 20% la 80% din capacitatea lor, cu aceste carențe. Nu am de unde să mulg. Ca la români, lucrurile se încheie me­reu la jumătate. Ne-am trezit cu echi­pamentul în brațe și ni s-a spus: «Des­curcați-vă!», cu o strategie cîrpită de azi pe mîine. Ni s-a dat cel mai bun ar­mament, dar nu ni s-au dat gloanțe. La noi, oamenii care vin în laboratoare aduc în buzunare materii prime, cum­părate din banii lor. Un occidental ar pufni în rîs dacă s-ar vedea nevoit să cumpere din banii lui tălaș pentru șoa­recii pe care studiază”, a concluzionat prof. dr. Mungiu.

Perspeciva unor finanțări prin par­teneriate internaționale este stopată pentru Platforma de cercetări fiziofarmacologice și pentru că laboratoa­rele sale nu sînt acreditate ISO. „Eu am aparatură super-performantă, dar n-am gaz, n-am pardoseală de care trebuie și așa mai departe. Iar renovarea asta se face cum se face, prin cîrpire. Așa că tot echipamentul de ultimă oră se află într-un spațiu fără infrastructură primară”, a mai adăugat prof. dr. Mungiu. Achiziția echipamentelor scumpe nu a putut suplini mai ales lipsa oamenilor care să le utilizeze, astfel încît în­căperile modernizate au devenit zone de tranzit. Deși UMF are un program de reintegrare a studenților stabiliți în străinătate, pînă în prezent nu s-a în­tors nimeni, iar trei dintre cei care au acceptat așteaptă să li se scoată un post la concurs. Pentru Centrul de simulare și training în chirurgie s-au in­ves­tit 1.000.000 de lei, dintre care 800.000 au fost obținuți prin proiecte de cerce­tare.

„La crearea Centrului, colectivul de entuziaști avea deja cunoștințele de operare (dar nu aveau pe ce lucra), iar tinerii abia așteptau să li se dea să facă ceva. Dupa ce au văzut că au trecut opt ani să conving universitatea să miște ceva (1996 – 2004) și alți patru ani de muncă cu zeci de rapoarte stupide (a­xa­te pe latura financiară și adminis­tra­tivă, și nu pe cea științifică) ca să se obțina ceva ce se putea realiza într-un an, au preferat sa plece oriunde puteau să facă ceva – Australia, Franța, Ger­mania, Taiwan etc. Acum trebuie re­lua­tă munca cu alți entuziaști, de la zero”, a precizat conf. univ. dr. Dragoș Pieptu, directorul Centrului.

Departe de a fi o schimbare la față a cercetarii și educației, „infuzia teh­ni­că” din laboratoarele UMF a adus profesorilor o senzație de cîrpeală care nu a bucurat pe nimeni. „La noi se repetă mereu «cercetarea nu e productivă». Pentru că la noi niciodată n-a fost lăsa­tă să se dezvolte pînă la nivelul la care să producă ceva. E ca și cum ai pune într-o oală apă, făină și drojdie, după care, constatînd că nu ți-a ieșit pîine, arunci totul la gunoi și o iei iar de la capăt: altă apă, altă făină, altă drojdie. Mereu, de zeci de ani”, a explicat conf. univ. dr. Dragoș Pieptu.

Oana OLARIU