Emil Brumaru, poetul păcatului liric

Printre poeziile lui Emil Brumaru se strecoară arareori cuvîntul moarte, prefera să scrie despre cu totul alte lucruri, lăsîndu-și parcă versurile să se scalde în dragoste și ludic, aruncînd cuvinte care par atît de anapoda împerecheate, dar care nu fac decît să exprime exact ceea ce poetul voia să arate. A spus de multe ori, copilărește, evitînd să-i dea importanță subiectului, că „e nasol să fii mort”, iar lui Bogdan Crețu, așa cum scrie acesta într-un text publicat în Observatorul Cultural, poetul chiar i-a mărturisit că „nu aș vrea să mor! Tu îți dai seama? Să nu mai poți citi, să nu mai poți scrie… Să nu te mai poți uita după femei… Cum vine asta? Să nu mai ai miros, să nu mai ai gust, să nu mai simți, să nu mai vezi… Să nu mai bei cafea din cana aia borțoasă și ciobită… Nu îmi pot imagina așa ceva!!!”. Emil Brumaru a murit în noaptea de 4 spre 5 ianuarie și a fost înmormîntat în Cimitirul Eternitatea.

Mulți dintre cei care au scris sau vorbit despre el, printre care și scriitorii Ioana Nicolaie și Cosmin Perța, spun despre autor că ar fi avut o lăcomia aparte pentru viață și un ochi special conceput parcă pentru a vedea scînteia de bine din orice lucru mărunt care-l înconjura. Într-o emisiune care aparține televiziunii TVR1, Ioana Nicolaie povestea că Brumaru vorbea despre poezie și literatură fără reținere și, chiar dacă zîmbea rar, puteai simți, ascultîndu-l atent, că se bucură și-l înseninează să discute despre autori precum Dostoievski și lumea creată de acesta în „Idiotul” sau „Frații Karamazov”. Poetul devenise astfel, așa cum spune și Nichita Danilov, scriitor ieșean, un admirator și un cititor asiduu al lui Dostoieski, Cehov, Gogol și Tolstoi. Bogdan Crețu spunea despre casa poetului că ar fi fost un labirint prin care abia găsea un spațiu mic prin care să se strecoare, căci totul în jur era acoperit de cărți. Însăși autorul susținea, într-un interviu acordat lui Marius Chivu pentru emisiunea radio „All you can read”, că i-ar avea nevoie de cel puțin 300 de ani pentru a citi toate lecturile pe care le-a adunat.

Nichita Danilov povestește nostalgic despre autor, spunînd că în tot acest proces de lectură pe care-l desfșura autorul „are loc un fel operație de «decojire», prin intermediul căreia simbolistica brumariană începe să abunde de personaje desprinse din opera marilor scriitori ruși, al căror exeget, după cum se știe, era criticul literar Lucian Raicu”.
Tot acesta povestește că, în corespondența dintre Brumaru și Raicu, soția celui din urmă, Tamara e alintată spunîndu-i-se Nicolaevna și chiar și chipul criticului suferea o bizară metamorfoză. Tonul e ușor exaltat, împrumutat parcă din „Umiliții și obidiții” lui Dostoievski. Într-una dintre scrisorile pe care i le trimisese lui Lucian Raicu, poetul spune că „În prima mea vizită la dumneavoastră, la un moment dat, cred că spre sfîrșit, m-a izbit halucinanta asemănare pe care v-o căpătase chipul cu cel al lui Gogol”, continuînd prin a afirma „vreau să mă înțelegeți bine. Nasul, ochii, sprîncenele, aerul din jurul feței acut spiritualizate, toate mi-au adus brusc în memorie fotografiile lui Gogol!”.
Povestind despre poet, Nichita Danilov spune despre acesta că s-ar fi pierdut între eroii lui Dostoievski și Gogol, disecați cu atîta exactitate de criticul bucureștean și mediul în care trăiește poetul, astfel că încetul cu încetul Tamara Nicolevna, soția autorului, începe să se transforme în Nastasia Filippovna, iar prin camera sa căptușită cu cărți circulă Sonia Marmeladova, Lebedev și bineînțeles, Raskolnicov.

Şi unde-i sufletul prelins din noi/ Ca păcura din osii de vagon?

„Anul ’80 l-a prins descoperit din mai multe puncte de vedere. Poetul tocmai se mutase de la Dolhasca la Iași, nu avea slujbă, trăia din drepturile de autor și din ajutorul pe care-l primea de la fondul literar. Lumea literară ieșeană îi era ostilă”, continuă Nichita Danilov.

Acesta își amintește și că scriitorii oficiali îl priveau ca pe Brumaru ca pe un intrus, iar tinerii aveau un alt idol, afirmînd că Iașul a acceptat cu greu gloria acestuia. Tot acesta spune că fără „umbrela” Bucureștiului, Iașul l-ar fi devorat de viu pe poet, doar că faptul că acesta a înțeles că în literatură simbioza te poate scoate la liman, din disperare de cauză și pentru a nu fi îngropat de provincie, el a ridicat-o la rang de artă.

Aceste modele de lectură, definite în mare, așa cum spune Bogdan Crețu, de autori ruși, l-au definit și l-au schimbat ca persoană, așa cum și el afirmă în repetate rînduri, însă comportamentul său ludic, presărat cu figuri morocănoase de fiecare dată cînd voia să dea impresia de persoană dură, autoritară, este ceea ce-l făcea pe Emil Brumaru să fie poetul atît de adorat de o mulțime de cititori. Pe lînga asta, el a reușit să-și transpună în poezie, cu o sinceritate de neclintit, adevărata lui față, lăsînd să se vadă cu ochiul liber lucrurile care îi plac și alegînd să ignore, să nu scrie despre cele ce-i aduc o stare de rău, motiv pentru care, spunea el într-un interviu apărut în revista Dilema Veche, a ales să nu scrie nici despre moarte.