Zuzanka, delir și tobe, în stil ludic

Studenții s-au revoltat. S-au săturat să tot fie numiți „maturi”. Rebeliunea a durat de marți pînă vineri și s-a lăsat cu urmări grave. S-au adunat în Fundație, la casa de Cultură a Stu­denților și s-au jucat, și au chicotit așa cum făceau cîndva, în copilărie. Au bătut din tobe și s-au duelat cu pumnii și cuvintele. Doar că de data asta au avut o scenă, musafiri de peste hotare și un nume: Festivalul Studențesc „Zilele teatrului Ludic”, ediția 2010.

„Spectacolul nu e tradus”, mă lămurește Eva, „trebuie să apreciezi doar jocul actorilor”. N-am mai fost niciodată la un spectacol de teatru în limba slovacă și, mai ales, la unul jucat de studenți. Mă mai foiesc un pic pe scaunul moale din Sala Gaudeamus și îmi ciulesc atent urechile, poate reușesc să prind măcar ceva. Iar cei cîțiva oameni de lîngă mine par liniștiți, de parcă ar cu­noaște toate limbile lumii.

Pe fața lor apare un zîmbet cînd în întunericul de pe scenă răsar cele cinci fete de la trupa „Zrkalo” („Oglinda”), ca să ne spună po­vestea tristă a Zuzankăi. Ele poartă blugi și tricouri negre, iar Zuzanka e aruncată în mijlocul în­tu­necat al scenei, sub forma unei rochii albe pe care fetele o îmbracă pe rînd.

Ciudat, dar, dincolo de replicile fetelor și cuvintele care sună tăios în­tr-o limbă străină, o înțeleg pe Zu­zanka. E un fel de Cenușăreasă au­tohtonă, o orfană cutremurată de plîns deasupra mormîntului mamei sale. Schimbul de rol este întrerupt, de fiecare dată de o melodie veselă, care învîrte toate fetele la dans, mai puțin pe Zuzanka în veșmîntul ei alb, spălăcit, de slugă. Ea rămîne me­reu în umbră, printre căldările pline cu apă, alături de mătura veche și oloagă. Iar sfîrșitul poveștii nu are nici prinți, nici palate, nici un dram de noroc sau avere, doar o rochie veche, înecată în apa unui rîu invi­zibil, peste care se lasă întunericul și cortina, în aplauzele care țîșnesc din sală.

Din iubire pentru tine mă plictisesc

Un el și o ea se privesc cu ură și cu pumnii încleștați, din colțurile opuse ale unui ring de box imaginar. Ea e în colțul cu cerculeț roșu, el, desigur, în cel albastru. La o lovitură de gong, începe lupta: „țestoaso!”, „melcule!”, „țestoasoooo!” se stro­pșește el, iar ea urlă și mai tare cu vocea-i ascuțită de femeie isterică și condamnată la abstinență. Totuși, se pare că ajungă să aibă dreptate: băr­ba­tul crede că melcul și țestoasa sînt două animale diferite.

De aici și marele conflict, răz­boiul de șapte ani dintre un soț care pășește regulat, cu atenție și meticulozitate prin pătrățelele de pe podea și o soție în capot, nelipsită de in­teligență dar cu prea puține ocupații. „Ce faci tu din iubire pentru mine?” Și răspunsul lui e inevitabil: „din iu­bire pentru tine mă plictisesc!”

„Delirul în doi”, jucat de studenții clujeni, se întîmplă chiar prin­tre spectatori, în Sala Azur de la Ca­sa de Cultură a Studenților (CCS), un stu­dio intim, în care nu-ți dai seama care dintre oamenii de pe scaunele de lîngă tine ar putea fi actorul. Și spectacolul se termină în acest spi­rit, cei doi își îmbacă gecile cu care au venit și ies pe ușă, pășind printre cei mai puțin norocoși, așezați direct pe podea, lăsîndu-ne cu urechile țiuind de la țipetele lor de îndrăgostiți.

Amor pe arpegiu

În ultima seară de Teatru Ludic, îmi dau seama că lucrurile n-au e­voluat prea mult și că războiul se poartă de cînd lumea. Sau, cel puțin, din secolul al XIV-lea. Spectacolul „Mu­ierea versus bărbatul” vine din București, interpretat de cei de la Compania de Artă „Truverii” din București.

Cei cinci actori încep cu o melodie lentă, ajutați de instrumen­­te­le cele mai diferite: fluiere și chitare, tobe și clopoței. Apoi ritmul creș­te, devine tot mai alert și, spre finalul me­lodiei, spectatorii se trezesc prinși într-o horă din care nu mai pot și nici nu vor să iasă, cu toții tresaltă sacadat pe scaune, în ritmul înfier­bîntat al cîntecului despre Ja­netta.

Dezamăgirea se transformă rapid în exaltare: așteptau o piesă de teatru și primesc în schimb o îmbinare ve­selă de melodii vechi, de pe vremea tru­badurilor, cu mici scenete din ace­leași vremuri, în care femei și băr­bați luptă pentru un premiu inexistent.

Rochiile lungi ale fetelor și costumele băieților te duc cu gîndul la actorii ambulanți din Evul Me­diu, cei care jucau ca să trăiască, nu ca să mănînce.

Cînd ajung la melodiile româ­nești, toți sînt în delir, iar aplauzele devin un instrument dirijat de bă­ia­tul frumos, în costum de tru­ba­dur, pe care fetele din sală, care îl cunosc probabil, îl strigă din cînd în cînd pe nume.

Acesta zîmbește sfios și își ascunde privirile de Don Juan în scîndurile scenei de la CCS. Dar sigur nu va scăpa la petrecerea de rămas bun care urmează, închein șirul zilelor numite ludice.

Anastasia CONDRUC