Pași de dans în surdină

Piesa lui Salvador Amore, argentinian școlit în România este pli­nă de erotism, de trădare și de dezamăgire, pentru că singurul lucru mai du­re­ros decît pierderea pri­mei iubiri este ratarea ul­ti­mei șanse de a mai iubi. „Infernul conjugal” este locul unde sexul se confundă cu dragostea, unde plă­cerea este neapărat un viciu și unde cei doi devin organisme parazitare, care se hră­nesc cu do­rința de a-l umili pe ce­­lălalt. Cel puțin asta sus­­ține Bogdan Ulmu, re­gi­zorul spectacolului „Tango în fum de țigare”, jucat sîmbătă seara, 2 octombrie, la Ateneul Tă­tă­rași. S-ar putea să aibă dreptate.

Resuscitarea mitului lui Don Juan în prezent cere o abordare mai mult decît originală, ori o sensibilitate care să te scape de riscul de a cădea în ridicol. Regizorul Bogdan Ulmu insistă însă pe lait-mo­­tivele textului argentinianului Salvador Amore pînă cînd îl ri­si­peș­te pe replici care se vor provo­ca­­toare, dar nu sînt decît comune. Eroii se bombardează reciproc cu fra­ze pompoase, dar efectul acestora nu apare, pentru că victimele se retrag în pași de tango din fața săgeților de venin.

Don Juan însurat

Cele patru personaje principale ale poveștii sînt desenate inițial foarte rigid, ca la final să ră­buf­neas­că din ele calități total opuse, dar, din cauza frustrărilor care le ma­cină, previzibile. De altfel, pe Don Juan îl cheamă Juan, dar, spre deosebire de personajul legendar, calitățile lui de amant sînt prea evidențiate: înalt, blond, cu că­ma­șă des­cheiată la nasturii de sus, dez­go­­lind un piept care vrea să fie erotic. În schimb, privirea lui nu spu­ne mare lucru, ci este plată și liniară, ca a unui poet ratat. Juan nu stă cu o femeie mai mult de două săptămîni, timp în care reușește să se și căsătorească cu cîte una la întîmplare.

Vînzător de iluzii, acesta se în­dră­gostește de Laura, proaspăta lui soție. Împreună cu ea, se află în luna de miere la prietenul său bun, Federico. Caracterul lui Federico se află la celălalt pol în comparație cu cel al iubărețului Juan: un tip rece și calculat.

Unica satisfacție pe care i-o aduce soției sale pasionale, Noemi, este cea financiară. Drama se adîn­ceș­te pe măsură ce Noemi, pa­siu­nea în stare pură, este ignorată de Fe­derico, dintr-un complex profund de inferioritate pe care acesta îl cultivă de zece ani. Noemi știe că „s-a măritat cu sfinxul, cu un tip ca­re face dragoste cu soția lui o dată pe lună, cu lumina stinsă”. Tangoul con­jugal se transformă într-o luptă între cei doi, un chin re­ci­proc, prea du­reros ca să fie rupt.

Umor la țeava pistolului

Paradoxal, Juan mărturisește că e îndrăgostit de Laura, ultima dintre fetițele frumoase și atît. Dar asta nu îl împiedică să profite negreșit de vulnerabilitatea lui Noemi, că­zu­tă și umilită. O ajută să se ridice din abisul dezamăgirii direct spre cul­mea iubirii fizice.

Chiar dacă se vrea o „comedie tra­gică”, singurele momente inspirate de umor sînt cele în care Federico își descoperă nevasta în brațele celui mai bun prieten. Acesta devine brusc spiritual și ager, lepădîndu-se de moleșeala proprie ca de o a doua piele. Mai mult, devine răzbunător și vî­nă­­toarea din pădure se mută în dor­mi­­tor. Cu tîmpla sub țeava rece a pis­tolului lui Federico, cei doi amo­rezi nu mai sînt atît de pasionali.

O telenovelă tradițională, pre­să­ra­tă cu momente coregrafice sen­zua­le. Dar șirul logic și plictisitor este rupt de finalul aproa­pe imposibil. Evitînd „lecția” de mo­rală și conduită pentru soția ob­se­dată de plăceri trecătoare, autorul își împinge personajele spre soluția fatală, dar măcar interesantă: crimă și moarte.

***

O combinație bizară între muzi­cal și teatru clasic, spectacolul ră­mî­ne în picioare datorită liniei melodice potrivite și a curajului co­re­grafiei, care oscilează atent la li­mi­ta dintre pasional și pervers (în pri­ma scenă cei doi bărbați imită un tan­gou). Învăluită în fum de țigare, piesa este o pastilă care se înghite ușor și chiar are efect, exact atîta timp cît durează: o oră.

Anastasia CONDRUC