Nu tăiați capul actorului!

Sala așteaptă cuminte regizorul. Regizorul așteaptă și el să bată ceasul exact, fiindcă după fiecare peliculă trebuie să stea la taclale cu publicul. Întîrzie cinci minute. „Ce secvență a lipsit?” întreabă pe nerăsuflate. Invitat de fundația „Timpul”, Nae Caranfil a rămas în Iași de vineri pînă duminică. Timp de trei zile, șase dintre filmele sale au rulat pe rînd, la „Cuza”, la Universitatea de Arte, în Mall și la Ateneul Tătărași. Acum e obosit și agasat fiindcă „Restul e tăcere” s-a văzut ciobit. Începe-o anchetă, dar oamenii nu știu să-i spună ce-a lipsit. „Fiecare regizor ascunde în el un mic Hitler, o anumită paranoia”. Resemnat, își stinge cuvintele ca într-o scuză. E singurul care face caz de cele cinci minute nevăzute.

Actorii i-au fript mereu zilele de filmare. „Sînt indisciplinați. Vor să improvizeze”, își începe Nae Caranfil spovedania, în prima seară ieșeană. Ei caută „să mă păcălească. Cu cei străini e mai greu fiindcă nu-i pot controla”. Vizante își striga singur „Stop” cînd greșea replica. El a jucat rolul ochelaristului din „E periculoso sporgersi”. În film este un „blînd comunism”. Eleva e prietena Soldatului. Apoi, Eleva e iubita Actorului. Actorul trece granița. Eleva pleacă în capitală după el. Soldatul se eliberează și merge la porțile liceului, s-aștepte Eleva. Povestea se scurge de trei ori – aceeași, dar cu altă amprentă oculară.

Fiindcă pe Nae Caranfil l-a luat gura pe dinainte. Prima dată cînd a pomenit de script, a primit drept răspuns un retoric „așa, și?”. „Păi am să-l fac din trei perspecive diferite”, a spus atunci cu limbă de naștere și așa a rămas. Ca să facă filmul, i s-a cerut însă „puțin tragism”. Trebuia „o scenă în care regimentul s-o violeze pe Elevă”. „Tot regimentul? Știți cîți oameni sînt într-un regiment?”, a întrebat. Nu conta. Așa că a plecat să găsească alți producători, în Franța, unde tragicul e demodat.

Regele e înfofolit

Un regiment înseamnă o mulțime de oameni. Acum, Armata abia dă vreo 300 de soldați pentru figurație, cîți a primit pentru „Restul e tăcere”. Filmul din a doua seară rîde la chinurile facerii cinematografului autohton. Făcătorii de „umbre mișcătoare” fuseseră paria „artistocraților”. Abia cînd s-a început un film istoric, noua artă a întrat sub ochii regelui. A trimis trupe și trei comandanți să reconstituie Războiul de Independență. Atunci filmările s-au încîlcit. Comandanții își aminteau fiecare, altfel. Semn că filmul nu se face cu soldați, ci cu actori, peste care „regizorul domnește, dom’le!”, vorba unui personaj.

Înainte de „Restul e tăcere”, pe un perete se mișcă „umbrele” altor două filme. Mai întîi începe „E frumos în septembrie la Veneția”. Acestea sînt vorbele unei femei. Nu a fost niciodată acolo în septembrie. Știe că așa e, fiindcă prezentul e mereu plictisitor, iar în amintire și-n neîntîmplat e mereu frumos. Ar vrea să-și amintească, de pildă, cum în loc de oranjada pe care-o bea acum, a savurat vin de Kent, îndrăgostită de-un tînăr misterios. În paharul ei pare să plouă.

Imaginea se repetă și-n „Dolce far niente”, următoarea peliculă. „Eu fur cu plăcere de la mine”, explică Nae Caranfil. Romanul lui Stendhal nu-i place regizorului. Nici nu l-ar fi citit. L-a amestecat cu intrigi și povești culese din alte părți, „ca să-i placă și lui”. El e la fel ca toți muritorii: uneori plînge la filme proaste. Uneori se simte singur. Atunci joacă Solitaire, „că regizoratul e o meserie de solitariat”. Alteori crede că-i neînțeles. Fiindcă festivalurile „sînt făcute ca să ajute bătrînelele să treacă strada. Dacă bătrînica e mai vivace, o lasă baltă. Numai dac-o văd întinsă pe carosabil o iau și-o premiază”. Se simte ca bătrînica cea vioaie.

Filmele nu au miros

Dar mîinile bătrîne poartă istorii, iar după cuvîntul „Filantropicii”, filmul ultimei seri ieșene, „mîna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Rețeaua de cerșetorie e o fabrică de bani și povești. Iar fabricile de bani miros întotdeauna a vise. La fel și cabaretul francez. Începe „Asfalt Tango”, fără Caranfil și fără vorbe schimbate. „Căsnicia e ca un zoo. Oamenii își pierd reflexele”.

E învățătura lui Marion, matroana celor care vor să înțeleagă „legile junglei” în păienjenișul rupt al ciorapilor-plasă. Și Nae Caranfil visează în ultima vreme. Se face că merge să primească un premiu. „Dar nu știu filmul, de parcă ar fi al altcuiva iar eu sînt curios să văd ce-am mai făcut”. Vorbește șuierînd deopotrivă cuvinte și „tăieturi” de respirație. E încordat și atent. „Fiindcă sînt genul: oglindă, oglinjoară, cine-i mai De Niro din țară?”.

Oana OLARIU