Natura nu încheie tratate de pace

Terra și-a început de mult răzbunarea. Oamenii, și ei. De mai bine de douăzeci de ani încoace parcă am înnebunit cu toții. Ducem un război cu mediul din care știm foarte bine că nu ieșim învingători. Ne amăgim urechile cu filme care promit bunăstare și o viață sănătoasă, în armonie cu natura. Ea însă, nu abdică de la luptă. Se mai strîng azi numai o mînă de oameni ca să ne deschidă ochii. Înființează asociații și aduc pînă în sălile de cinema o bucată din dezastrul pe care noi l-am creat. De pe scaun, însă, privitorii rămîn tot reci și aplaudă numai în surdină. Puțini sînt aceia, care, din sala roșie a Casei de Cul­tură de Studenților au avut răbdare să vadă filmele verzi pînă la capăt. Pentru ei, Festivalul de Film Documentar de Mediu DOC EST, și-a atins scopul. De mîine, vor să fie mai buni.

Sub robia uraniului

O femeie și un bărbat se așază la masă. Sînt bătrîni și gîrboviți. Nu vremurile i-au schimbat, ci zăcămîntul ca­re i-a hrănit aproape o sută de ani. Au muncit la uraniu atît cît le-a dat vo­ie sănătatea. Cînd n-au mai putut să dea cu tînrăcopul în piatră, au stat cu mîinile strînse la piept și au privit cum pleacă vagonetele încărcate de „co­mori” în Rusia. „Nouă ne era bine cu ei. Ne dădeau mîncare, apă, bani. Ne dădeau bani mulți și aveam unde munci”, spun minerii de atunci. Acum, comuna lor atîrnă numai în cîțiva lo­calnici iradiați pînă în oase.

Camera e sinceră cu oamenii. Îi urmărește îndeaproape și nu le iartă nici o greșeală. Documentarul care spune verde în față că oamenii de la Băița sînt bolnavi de „uraniu” nu se teme să se dezvăluie. În cea de-a doua seară a festivalului DOC EST, la ora la care englezii sorb liniștiți din ceai, regizorul Adina Popescu și-a proiectat „co­pilul” pe pînza lucioasă. L-a abandonat sub ochii noștri și ne-a lăsat să judecăm. Am fi putut spune „nu ne pasă de ce se întîmplă acolo”, dar am preferat să rămîn în liniște pînă la terminarea genericului. Oamenii care toc­­-mai ne vorbiseră despre cum simt că li se pierde trupul la fiecare respirație nu poartă nici o vină. Nici în ruptul capului nu ar alege alt cătun, chiar dacă „ne roade pe dinăuntru boala”. Deși mina a murit de mult, măruntaiele pămîntului freamătă din ce în ce mai tare.

Cianura a blestemat aurul

„Aurul ista e al nostru”, spune băr­batul care se sprijină într-un cot de masă. Și-ar dori să nu existe nici o bogăție prin părțile locului. Nu au mai văzut de mult nici un tezaur, de cînd s-a închis și mina de la Roșia Poieni. Și nici că vor să mai audă de exploatare auriferă. Le-a adus numai rele. Se re­voltă cînd văd acum „străinezii” că vor să-i îngroape într-un lac de cianuri, să le dărîme munții cu dinamită ca să dea de „El Dorado”. „Aici era mica Ca­li­for­nie”, dar acum străzile nu mai duc nicăieri. Din tîrgul de altădată, un­de veneau mamele cu prunci să ia „per­de­le frumoase și material scum­p” s-a ales un praf strălucitor, care poar­tă bles­tem greu.

Nici din Roșia Montană nu vrea să plece nimeni. La ce bun să lase pă­mîn­tul lor ca să facă loc canadienilor. Poa­te le-ar da voie să muncească acolo, să scoată la suprafață aurul rîvnit de toată lumea, dar după orînduială româ­neas­că, nu străină. Nu au ei habar de teh­nologii inofensive. În minte le ră­sună numai „cianură” și boală. „Am cîștigat în fața lor. În 2007 s-a stopat proiectul de Roșia Montană, dar nu trebuie să ne oprim din luptă”, spune ac­ti­vista eco­lo­­gistă Stephanie Roth. A încetat munca ei de „protejare” din Munții Apuseni ca să vină în fața unui public aparent indiferent. Dar, du­­pă mai bine de o oră de vizionare pen­tru prima dată de la începerea DOC EST-ului (n.r. joi, 26 noiembri­e) sala s-a ridicat în picioare și a înce­put să aplaude

Arsenicul care ajunge-n suflet 

O indiancă frumoasă, cu fața rotundă, merge zilnic opt kilometri pî­nă la locul de muncă. E nevoită să re­nunțe cîteodată. Picioarele nu o mai ascultă și tot trupul începe să o doară. „Apa ne omoară, dar alta nu avem”, spune femeia care-și ține în brațe co­pi­lul. Bangladeshul ei poartă pe umeri o povară de care nu poate scăpa. Cu ce­­va vreme în urmă, din cauza pestici­delor, rîurile le-au fost „intoxicate” cu arsenic. Nu există leac pentru cei ca­re sînt contaminați. Se mulțumesc să-și cîn­te tristețea și să spună că în a­pele lor și-a găsit loc tocmai Diavolul.

Ultima seară a festivalului nu a a­vut mulți vizitatori. Din pe­­li­cula de o oră, însă, nu s-a văzut as­ta. Imaginile au arătat mai degrabă un Bangladesh care venerează natura cu mîinile go­a­le. Nu își pot scăpa țara de la moarte. „Există tratamente, dar boala recidivează mereu”, a răspuns cu părere de rău regizorul filmului „Apa diavolului”, Amirul Arham. A stat printre oa­menii aceia mai bine de doi ani pînă să pună imaginile cap la cap. Istoria, însă, a terminat-o din vorbe. „Una din fetele pe care le-ați văzut aici a murit, iar bărbatul care cînta vesel e la pat și nu se mai poate mișca”.

Întrerupte de discuții cu realizatorii filmelor, cele trei zile de vizio­nare nu au vrut să mustre pe nimeni. Nici să alarmeze sau să sperie. Au în­cer­­cat numai să ne convingă de greșe­lile noastre, pe care le nimicesc azi cu fățăr­nicie „niște minciuni”. Ziua de sîm­-băță s-a încheiat, însă, cu o certitudine. Pămîntul ne-a repudiat deja de trei ori.

Adriana ZĂVOI