Lăsați bufoneriile la poarta Raiului

În anticamera întunecată a unui teatru e pustiu. Muzica e lentă, curge ușor și are răbdare cu personajele care parcă întîrzie să urce pe scena Ateneului Tătărași. E seară și, după ora 19.00, actorii ieșeni s-au transformat și ei, ca toate lucrurile care, la ore fixe, capătă în basme alte înfățișări. De data asta, însă, nu a devenit nimeni un obiect fără viață. La polul total opus, actorii s-au preschimbat în ființe vii, venite tocmai din Chișinău, de la Teatrul „Satiricus – Ion Luca Caragiale” și-au pus în scenă „Angajarea de clovn” a dramaturgului Matei Vișniec.

Pe ușa anticamerei strălucesc niște cuvinte. Stau nemișcate și lu­m­­i­­­­nează puțin roșiatic – „Anu­nț: an­gajăm clovn bătrîn”. După mi­nu­te în­tregi de așteptare, un gea­man­­tan uriaș se cațără pe pri­ma treap­tă.­ Vi­ne din public. Cu un zgo­­­­mot puternic ajunge pe-a dou­a treap­tă și, în cele din urmă, în spa­te­le lui se zărește-o siluetă. Pan­ta­loni largi în carouri, papion, sacou larg cîr­­pit în coate, față pic­tată și un nas ma­re și roșu – e un clovn. Un­­ ­clovn­ bă­­­­trîn. Per­sonajul se tîrăș­­­te cu greu pe sce­nă și-ajunge în fa­­­­­­­­­­­­­­­ța­ u­șii, dar nu găsește pe nimeni ca­re să-i răs­pundă. Resemnat, își tî­răș­­te valiza în­tr-un colț al scenei, se-ntinde pe ea și ațipește.

„Nu mai rîde nimeni la tumbe”

Muzica curge ușor mai depar­te și scena se repetă. Două perso­na­je, în oglin­dă, stau pe valize în­tr­­­-un colț și-n altul al scenei. Cînd în­­­cep să vorbească, personajele lui Viș­niec încep să-și construiască po­­ves­tea. Filippo (Jan Cucuruzac) și Nicollo (Valeriu Cazacu) se știu de­­ja. Își cunosc peripețiile, obice­iu­rile și chiar bufoneriile care i-au făcut, la început, celebri. Nimic nu pare să-i mai surprindă cînd, din dreptul treptelor care duc spre an­ti­­­camera teatrului, se-aud urme de pași. Așa intră în scenă și cea de­-a tre­ia valiză, perfect asemă­nă­toa­re ce­lorlalte două, al cărei proprietar es­te nimeni altul, decît Peppino (Mi­hai Curagău), vechiul lor prie­te­­n­.

Faptul că cei trei clovni bătrîni, ie­și­ți de multă vreme de sub lumina re­flectoarelor, se știu unul pe celă­lalt atît de bine, îi fac, totodată, să poa­tă să creadă că se pot învin­ge, u­nul pe celălalt. Așteptarea îm­pre­ună pentru aceeași audiție se tran­s­formă într-o șaradă drama­ti­că­. Viș­niec trece repede de la co­mic la tragic și se întoarce înapoi pe­­-­ace­lași drum, cei trei ac­­tori dînd do­vadă de o matu­ritate a jo­cu­­lui și de o pricepere fără margini în in­ter­pretarea autenticității fi­e­­­­­­­­­­cărei trăiri.

Emoțiile celor trei clovni, de-acum bă­trîni, con­struiesc drama ac­­­torului la sfîrșitul carierei. Ei nu știu să ac­cepte că jocul s-a terminat ș­i că spec­tatorii lor nu mai ex­is­tă. Spectacolul le-a fost furat de altfel de piese, altfel de actori și fai­ma lor este acum doar cea rămasă de-odinioară, în amintire, pentru că „astăzi lumea s-a schimbat și nimeni nu mai rîde la tum­be”. Fiecare clovn își conturează por­tretul prin trăsăturile celuilalt. Poți vedea, astfel, deznădejdea, a­u­to­­ironia și chiar strălucirea fi­e­că­ru­ia, în momentul în care îi ajută pe ceilalți să-și ducă numărul la bun sfîr­șit, în dorința de-a impre­sio­­na.

Sincron emoțional

Graiul moldovenesc, lucrul în e­­chi­pă dar și ispita de a-l trăda pe ce­lă­­lalt, pentru salvarea iluziei proprii – reușesc să te facă să treci de la rîs în hohote la șters lacrima din col­țul ochiului. Regia lui Sandu Gre­cu a transformat spectacolul celor trei clovni într-o dramă a condiției ar­ti­s­tului. Momentul în care sala e în­­­conjurată de trecerea circului și de grupele tinere de actori care îi ig­noră pe cei trei de pe scenă te duce într-o clipă de la extaz la bucurie. Copiii rîd în hohote în timp ce, printre scaune, adulții stau cu capetele plecate și-și șterg la­­crimile, care se văd și pe fețele ce­lor trei actori de pe scenă.

Sfîrșitul teatrului nu poate fi în­țeles de către cei trei clovni. Ma­chiavelicul Nicollo, plin de umor și ironie la fiecare replică, își gă­seș­te totuși puterea să-l consoleze, cînd e nevoie, pe Filippo. Cel care nu-și găsește împăcarea, însă, rămîne Peppino. El nu gustă niciuna dintre glumele colegilor lui și rămîne fixat pe ceea ce-și dorește, pînă la ca­­­­­păt. Mihai Curagău își joacă per­­­­­­sonajul cu o simplitate greu de des­­­cris în cuvinte. Pare dedicat în totalitate și nicio trăire nu e în dezacord cu ceea ce se întîmplă cu fi­ința lui Peppino. El, singur, con­știentizează că măreția i-a fost știr­bi­tă de timp și zîmbetul pictat pe fa­ță cu acuarelă albă nu învinge tris­tețea cu care privește în orice colț al sălii.

Finalul dramei lui Matei Viș­ni­ec­ e prea puțin previzibil – ușa anti­camerei se deschide și doar u­nul dintre clovnii bătrîni pare să fi cîș­tigat audiția și șansa unei ulti­me piese, jucate la nesfîrșit. Nu ai timp să te dezmeticești prea bine, să-ți dai seama dacă vrei să rîzi sau să plîngi, că ma­rea de ba­loane co­­lorate care invadează sala îți taie ­res­pirația și, printre carouri, sa­co­uri largi și sute de baloane color­a­te, ajungi să-ți dai seama că, în fi­nal, nimic nu se compară cu marea cru­zime a dramaturgului de teatru.