Europa, vizionată de șapte ori

Filmul european se naște. Din nou. De fapt, filmul s-a născut odată în Europa, dar asta nu-l împiedică să meargă mînă-n mînă cu America. Întorcînd spatele Hollywood-ului, acesta se reinventează, se remodelează, se vrea calitativ, mai profund și nu pretinde un public numeros. Caută să se întoarcă la origini, să redevină o artă, nu o industrie. Poveștile sînt veridice, aproape fiecare avîndu-și rădăcinile în întîmplări din viața creatorilor lor. Legănîndu-se pe marginea documentarului, filmele artistice spun o poveste așa cum este ea și nu au obiectivul de a-ți da senzații tari sau adrenalină, ci te privesc direct în ochi și te fac să-ți pui întrebări, să te oprești o clipă și să gîndești. Actorii sînt oameni și oamenii sînt actori, imaginea de porțelan a unui semi-zeu din praf de stele, cu tenul perfect și dinți albi strălucitori lipsește. Țările bătrînului continent își desenează personaje pitorești, rupte din viața de zi cu zi și nu din povestirile fantastice. Personaje care, în cadrul Festivalului de Film European au devenit o reprezentare metaforică a țării din care vin.

Tu cîte etichete ai trimis?

Filmul din deschidere a fost unul românesc, pentru că viața personajului din „Cea mai fericită fată din lume” este viața întregii țări. România este adolescenta din Geoagiu-Băi, Hunedoara, care nu s-a bucurat pînă acum de popularitate: tenul problematic, cele cîteva kilograme în plus și situația materială a părinților nu i-au permis să se alinieze cu celelalte fete: mai frumoase, mai bogate, deci mai populare. Printr-un joc al sorții, cîștigă o mașină trimițînd trei etichete de suc la o adresă menționată. Astfel, pe lîngă norocul de a avea propriul autoturism, fata mai are ocazia să vadă capitala și să devină actriță principală în spotul publicitar pentru sucul respectiv. În timpul filmărilor, pe lîngă mustrările regizorului și zecile de litri de suc pe care trebuie să le bea, fata se ciocnește cu cea mai mare dilemă de pînă acum: din lipsă de bani, părinții vor să-i vîndă mașina și să-i spulbere astfel toate visele legate de succesul și popularitatea care ar fi putut să vină pe cele patru roți. Personajul se aseamănă cu România prezentului: este tînără, încă „necoaptă la minte”, neatrăgătoare și lispită de glorie, mediocritatea întruchipată peste care dă norocul. Cel care a creat-o, regizorul Radu Jude recunoaște că povestea este inspirată din realitatea începutului carierei sale, în perioada în care filma spoturi publicitare și a întîlnit-o pe cea care a devenit anecdotă, iar apoi personaj de lungmetraj.

Irene din țara cu portocale

A doua seară a apărut Portugalia. Cu zece privitori împrăștiați prin toată sala, „Good night, Irene” a spus povestea unei femeie pe care visează să o cunoască orice bărbat. Portugalia, sau Irene, e deschisă, caldă, te poate face să rîzi atunci cînd ești trist și poate să se danseze în ploaie și să lege prietenii cu personaje dubioase la prima vedere. Însă, ca toate femeile perfecte, Irene nu este decît o fantasmă, care apare pe nesimțite și dispare foarte dureros din viața a doi bărbați pe care nu-i leagă decît dorul de Irene. Un fost actor neputincios și un tînăr cu pasiuni ciudate transformă o rivalitate feroce într-un lungă căutare solidară a femeii pe care n-au reușit să o cunoască decît foarte puțin, dar de care sînt amîndoi îndrăgostiți.

Polonia are ochi albaștri. E un fotograf care își caută rostul în viață și care este nevoit să locuiască în cartierul cel mai prost al orașului. „Rezervația” este filmul care adună personaje colorate și le desenează neforțat într-un cadru realist, iar povestea este interesantă, anume pentru că e o reprezentare a realităților care se întrepătrund și crează un tablou cu un stil nedefinit. Fotografiile pe care le realizează Marcin sînt un perete de sticlă prin care privește lumea. Accidentul face ca fotografiile pe care i le realizează altcineva să îl apropie de lume și să devină o parte a acesteia, renunțînd la valorile impuse de viața sa de dinainte.

Franța cea cu zece fețe

Cochetă și extravagantă, Franța a venit cu „Balul actrițelor”, un film semi-documentar despre ceea ce se întîmplă în spatele camerei de filmat. Franța este o actriță cu mai multe fețe. Fiecare dintre acestea însă are același scop: să primească un rol și să aibă succes, fiind gata să renunțe la aproape orice pentru asta. Umilințele și frămîntările interioare prin care trec acestea nu fac decît să arate zădărnicia eforturilor depuse și să demonstreze că viața nu este o scenă, iar actorii sînt tot oameni.

Festivalul de Film European a plecat lăsîndu-ne să ne învățăm lecția: filmele pot fi și despre filme, actorii pot juca și roluri de actori, iar exploziile de la Hollywood nu sînt cel mai impresionant efect pe care l-ai văzut vreodată.

Anastasia CONDRUC