Duetul care a răscolit cerul Teatrului Național

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) nu i-a chemat pe ieșeni numai să se întîlnească cu scriitorii lor preferați. I-a scos din casă și i-a purtat la operă, la teatru și la concerte simfonice. I-a adunat în săli de spectacol. Așa au fost invitați și joi, 24 octombrie, în cea de-a doua zi a festivalului, la concertul simfonic din Sala Mare a Teatrului Național, cînd orchestra Filarmonicii de Stat „Moldova” a fost dirijată de Cristian Oroșanu și acompaniată de pianista Raluca Știrbăț, pe care Iașul a împrumutat-o Vienei.

Sala, pianul și orchestra Filar­mo­nicii sînt înmărmurite. O aș­teaptă pe Raluca Știrbăț să vră­jeas­că clapele și să pornească din vîr­furile degetelor o vijelie. Și ea vine, cuminte, așezîndu-se dinaintea pia­nului ca o elevă în prima zi de școală. Cînd bagheta dirijorului se înalță în aer, arcușurile vio­lo­niș­ti­lor tresar șăgalnic, pentru ca, într-o clipită, de pe scenă să se reverse înspre public un val de note, care răs­colesc puful de pe mîinile spec­ta­torilor. Și-n tot acest timp, Raluca Știrbăț privește înspre Edenul bol­tit de deasupra noastră și-și înclină buclele cînd pe umărul drept, cînd pe cel stîng.

Furia zeilor

Orchestra tace pentru ca solista să-și dezmierde pianul. Degetele-i cadențează autoritar pe clape, iar ea închide ochii și își arcuiește sprîn­cenele. Încetul cu încetul intră în joc și instrumentiștii, care pînă acum și-au lipit privirile de luciul negru al pianului.

Degeaba încearcă Raluca să-și cumințească buclele cafenii, pe ca­re le ascunde după urechi, căci ori de cîte ori apasă cu furie clapele, tresare ca și cum din Edenul pictat pe tavan ar cădea fulgere și tunete. Și în vîrtejul acesta de note se pierde și orchestra, în fruntea că­reia dirijorul desenează în aer cu bagheta spirale invizibile. Arcu­șu­rile violoniștilor și ale vio­lon­ce­liș­ti­lor dansează într-o sincronizare per­fectă, nervoase și nesățioase. Publicul, cu simțurile încordate, aproape că e imobilizat de furia de pe scenă.

Se dezmorțește abia cînd pia­nul aduce la tăcere armata de ins­trumente și din sală încep să se audă scîrțîituri de scaune.

E momentul ca solista să strîn­gă în pumni negreala furtunii și să o spulbere. Dar ne amăgește, ne aruncă în ochi praf de stele și ne îmbată cu iluzia că norii au trecut. Raluca strînge și mai tare ochii deja închiși și primește mugetul venit din inima pianului ca pe niște îm­pușcături. Una, două, trei și în sală se lasă liniștea.

Calmul pămîntenilor

Dar și Beethoven și Enescu, în­viați de orchestra Filarmonicii și de degetele neobosite ale pianistei, s-ar fi uitat dezaprobator spre public, atunci cînd dinspre scaunele ro­șia­ti­ce se aude soneria unui telefon. Dirijorul Cristian Oroșanu își întoarce privirea spre oamenii din sală pentru a descoperi trădătorul. De la pian, Raluca Știrbăț înclină capul dojenitor, ca un părinte care muștruluiește fără cuvinte un copil neastîmpărat. Așteaptă cu toții tă­cerea.

Solista Raluca Știrbăț ne amăgește, ne aruncă în ochi praf de stele și ne îmbată cu iluzia că norii au trecut.

O fată cu părul roșu stă atît de cufundată în plușul scaunului, încît abia i se zărește coada prinsă într-o parte deasupra spătarului. Nu e nevoie să vezi scena, ca să simți că pianul parcă plînge.
Poți doar să te întrebi de ce, însă n-ai răgaz, căci orchestra îl înveselește cu pișcături de corzi. Pe sub rochia lungă, pia­nista își ridică vîrful pantofului în aer și trasează ritmul, din ce în ce mai vioi. O violonistă își ține ar­cu­șul și vioara în poală, iar lîngă ea, o alta își odihnește brațele căzute pe lîngă rochia neagră.

Cu toții intră în hora condusă de clapele neostenite și din nou ne aruncă în vîrtej.

Nu pentru mult timp, căci intră cu toții în hora condusă de clapele neostenite și din nou ne aruncă în­tr-un vîrtej. Sîntem scăpați de ba­ghe­ta dirijorului care în­cre­me­neș­te în aer și de solista Raluca Știrbăț, care desenează cu mîna stîngă o buclă in­vizibilă. În ea cuprinde sala, or­ches­tra, răsuflarea specta­to­ri­lor și Ede­nul dinspre care a venit salvarea.

Cătălina DOBROVICEANU