Dincolo de piele

„Piele şi cer” desenează două destine şi o poveste despre sufletul ome­nesc, în locul din care acesta părea alungat de violenţă, frică, lăcomie, mizerie, foame. Jucat vineri, 18 mai, de la ora 19.30 în sala „Uzina cu teatru” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, piesa are ca pi­lon central moartea, dar nu percepută ca fiind cea mai mare frică a oamenilor, ci ca fiind o banalitate ce ne înconjoară constant.

Pe sub sîrma ghimpată, un puști (Răzvan Grosu) se strecoară ținînd strîns în mîini o armă aproape la fel de mare ca el. Poartă un trenci lung, cenușiu, care îi acoperă bocancii, iar casca de pro­tec­ție îi tot cade peste ochi, ascunzîndu-i din cînd în cînd privirea înfricoșată. Cînd se ridică stă drept ca o scîndură, ținînd pușca în­dreptată spre cei care îi vor oferi „biletul” spre libertate. Vocea-i e subțire, iar strigătul său care trebuia să fie un ordin autoritar, ră­mîne doar o dovadă a copilăriei prinse-n război.

La capătul celălalt al armei, stau îmbrățișate una peste alta do­uă fiinţe care se hrănesc cu moarte: un mercenar (Ionuț Cor­ni­lă) şi o hoaţă de leşuri (Petronela Grigorescu), două personaje rup­te din visele urîte ale realităţii. Pentru ei tot haosul războiului s-a disipat pentru cîteva zeci de minute, rămînînd unul în compania ce­luilalt pentru mai mult timp decît ar fi putut suporta. S-au întîlnit pe frontul împînzit de sîrmă ghimpată, baricade din saci și gloanțe, front de pe care fiecare dintre ei își cîștigă existența, însă în moduri diferite. „Pentru cine luptați?”, îl întreabă hoața pe merce­nar, iar acesta îi răspunde nonșalant că luptă „pentru cine plă­tește mai bine”. Niciunul dintre ei nu luptă pentru dreptatea mo­rală, fiecare își apără principiile personale, dezlănțuind conflicte.

În spatele scenei, pe un ecran alb, se derulează imagini cu sol­dați uciși de bombe. Din ei nu se desprind nici oase, nici piele sau intestine, tot ce rămîne în urma lor sînt portofelele în care stau pi­tiți „verzișorii”, păziți de pozele cu iubitele ce-i așteptau cîndva acasă. În buzunarele hoaței încap fără probleme banii adunați din toate buzunarele morților pe care-i caută fără îndurare. În cio­rapii trași pînă sus, aproape de genunchi, îndeasă pozele femei­lor care au rămas văduve. „Frumoasă foc e asta! Vai, dar nici n-ai cer­cei, cum te-o fi cucerit ăsta pe tine?”, le vorbește pozelor șoptit, mîngîind cu degete tremurînde hîrtia îngălbenită pe care stau încremenite chipurile pe care soldații nu le vor mai vedea nicicînd. „Prada” și-o adună tacticos pe o prelată verzuie și murdară pe care pare să facă inventarul zilei. Înconjurată de moarte și tragic, hoața zîmbește ca un copil încîntat aranjîndu-și inelele tocmai furate pe degetele pătate de sînge.

„Cu mine n-a avut nimeni niciodată o poză. Nu m-a purtat nimeni peste tot”, îi spune mercenarului cînd acesta își îndreaptă pușca asupra ei, amenințînd-o cu moartea.

Love, Faith, Hope și God

El își poartă amintirile pe corpul mînjit de cerneală. „Îl vezi pe God acolo sus? Dedesubt e șarpele”, explică acesta desenele ce-i împînzesc trupul. Amintirile lui nu stau ascunse-n portofel, ci și le poartă mîndru pe piept. Love, Faith, Hope, cele trei mari iubiri ca­re l-au făcut să poată trăi în mijlocul morții fără a se simți sensi­bilizat și nici măcar scîrbit. Printre loviturile de picior și palmele as­pre cu care o reduce pe femeie la tăcere, acesta o folosește să-i curețe rănile exterioare, ajungînd ca ea să-i deschidă alte răni inte­rioare. Povestește despre Love în viața de zi cu zi, despre tăria ei de animal sălbatic care l-a dat cu totul peste cap, despre Hope și ne­putința de a crede, dar și despre nevoia de a spera într-o viață în care rîsul să fie eliberat de tristețe și cinism. Despre triumful vie­ții, chiar dacă e o viață în care Hope rămâne doar un cuvânt scrijelit pe piele. Despre Faith, atunci cînd fețele morților nu mai spun nimănui absolut nimic. Le spune pe toate țipînd, ascunzîndu-se după sacii care trebuie să îl apere de gloanțele adversarilor, dar nu-l pot apăra și de amintiri.

Îmbrăcați în haine de armată, transpirați și deja extenuați, cei doi se îmbrățișează fățiș, prinzîndu-se într-un dans violent, lipsit de ritm, un dans al morții premature. Își zîmbesc pieziș, arătîndu-și dinții ca două fiare sălbatice pregătite să-și sfîșîie beregata. Pe cor­­purile lor scufundate-n întuneric se prelinge un șarpe purpuriu care pare să se plimbe nestingherit prin intestinele lor, ump­lîn­du-le de venin. „Bucuriile pot veni doar din exterior; unde înce­pe pie­lea, în­cepe mizeria”, explică mercenarul gîndindu-se la cutia de pan­tofi de acasă în care îi încape toată viața și lăsînd ca cerul să fie pictat din nou de culorile roșiatice ale rămășițelor unor tîlhari.