Cum se joacă teatrul la televizor

Dramaturgul german Lutz Hübner a vrut ca toți să afle ce vede el cînd se uită la televizor. Piesa de teatru „Creeps”, jucată miercuri seară la Centrul Cultural German, este întocmai mărturisirea lui, ghicită și regizată de Radu Ghilaș. Decorul a fost simplu, la fel și replicile interpreților rostite cînd pe românește, cînd cu accent englezesc, însă ne-au convins personajele, fiecare cu cîte-un nărav al său. Ne-a enervat aroganța rostită răspicat, dar am îndrăgit timiditatea ascunsă sub gene plecate și voioșia aruncată ca dintr-un tun.

Întreaga încăpere le este scenă acto­rilor, iar publicul aproape că simte tremurul din voce și din mîini al sen­sibilei Maren (Diana Roman), ener­gia Petrei (Cezara Fantu) și arogan­ța lui Lilly (Loredana Ioniță). Nici nu ne-am dat seama că piesa a început odată ce Otto (Theodor Ivan) veri­fi­că sonorizarea și cele cîteva obiecte de decor. Ba potrivește afișele specta­colului în mai multe culori înșiruite pe pereți, ba face probe de microfon. El este singurul care pare că nici nu joacă un rol. În schimb, în studioul emi­siunii „Creeps”, cele trei fete se văd deja moderatoare, chiar dacă nu știu ce probe le-au pregătit realizato­rii Klaus (Codrin Dănilă) și Arnold (Ale­xandru Petrila). Și ca să înțele­gem la ce fel de casting participăm, Otto, cel responsabil cu selectarea fi­nalistelor, își întrerupe jocul pe calculator și ne-arată filmul de pre­zentare al emisiunii. Așa aflăm că „tu plus imaginea pe care ți-o creăm noi” înseamnă „Creeps”.

Măștile se văd pe ecran

Treptat, începe să ni se des­cîl­ceas­că firul după care Lutz Hübner și-a croit piesa. Ghicim că printre re­plici este țesută critica televiziunii și a felului în care pe sticlă portretele sînt distorsionate. Asistăm la un răz­boi între trei concurente, și ne între­băm care dintre ele va purta, într-un final, coroana învingătorului. Din spa­tele sălii, Klaus și Arnold le încura­jează să ne vorbească despre ele, și ori de cîte ori le-auzim vocile în micro­fon, ne întoarcem privirile spre ei, ca niște complici. Cunoaștem o Petra bă­iețoasă care nu se sfiește să fredo­neze versuri pe ritmuri de hip-hop, cu șapca întoarsă pe-o parte, deși, nici n-am fi zis cînd a intrat în studio, că genele false, fusta neagră și cămașa albă sînt invenții. S-a descotorosit de imaginea elegantă în care a pozat, lă­sîndu-ne să ne întrebăm dacă e ace­eași persoană de la începutul piesei. De fapt, ne-au păcălit toate, de­ghi­zîndu-se pentru a-și ascunde adevă­ratul caracter, însă și-au dat măștile jos cînd au aflat că nu au venit pentru a prezenta o emisiune, ci pentru a con­cura să devină moderatoare.

Vedem o Lilly care seamănă cu so­lista trupei 4 Non Blondes și o Ma­ren timidă care iubește anima­lele, și ne pregătim, mai degrabă, pen­tru o com­petiție a personalităților. Ati­tu­di­nea zeflemitoare sau cuvintele arun­cate ca tăișurile lamei se trans­for­mă, pe neașteptate, în îmbrînceli și păl­mu­iri. Luat prin surprindere, publi­cul își înăbușă pornirile unui rîs zgomotos, iar sprîncenele arcuite a mirare co­boară cînd cele trei concurente își afundă nervii și orgoliile în fotoliile colorate. „Nu putem să ne certăm în­truna și să ne punem bețe în roate”, exclamă Maren. Competiția abia a început și pînă cînd vor afla cîști­gă­toa­rea mai au de trecut cîteva examene.

Fără notă de trecere

Din microfon răsună startul la pro­bele muzicale pentru care fetele și-au pregătit chitara, pianul sau CD-ul. Ne simțim ca la un concert cînd Petra ne invită să ridicăm mîinile în aer și cînd Lilly începe a zgîndări cor­zile, iar după melodia cîntată la cla­pe de Maren, aproape că din sală pocnesc cîteva aplauze. Priviri furișate se întorc către cei doi redactori din spa­tele sălii. Jocul scenic al lui Arnold îl face să pară juratul cel rău, veșnic nemulțumit, iar sub biciul cuvintelor sale, concurentele „mediocre” se dau bătute. Trei de „nu” și trei de „da” în­seamnă remiză, nici o învingătoare și nici o învinsă. Chiar dacă mama lui Maren a povestit deja tuturor că fii­ca sa va apărea la televizor. Nici tatăl lui Lilly, oricît de bogat și cunoscut ar fi, nu i-a convins pe cei doi realizatori să îi ofere slujba fetei sale.

Ghicim însă ce urmează după ce concurentele se ascund în spatele pa­noului alb, înainte ca Arnold și Klaus să se întoarcă în sală. Auzim cu toții părerile celor doi despre participante, dar pînă ca Otto să le atragă atenția că pereții au urechi, răutățile spuse s-au împrăștiat deja în încăpere. Dacă pînă atunci mesajul piesei a fost doar in­tuit, replica lui Lilly e rostită ca o con­firmare. „Televiziunea este o înșelă­to­rie”, dar una în care a fost prinsă de bunăvoie, o plasă în care a căzut cu ochii deschiși. Lăsate la final, îna­inte ca ușile să fie trîntite, cuvintele fetei se prind ca într-o buclă în spirala spectacolului, aceea de la care a pornit, de fapt, jocul.

Cătălina DOBROVICEANU