Cum joacă boierii de azi

Cu prilejul celei de-a patra ediții a Festivalului Studențesc de Teatru Con­tem­po­ran „ContemporanIS”, scenele Teatrului Național și cea a Casei de Cultură a Studenților au găzduit personaje cu aspirații la o lume nouă. De pe 4 pe 8 aprilie, moșneagul „Punguței cu doi bani” s-a emancipat, familiile s-au ridicat împotriva tradiției, iar copiii lor au învățat din greșelile maturității. Mari regizori au îmbinat povești cu lumea reală, pentru ca spectatorii să își creeze o nouă viziune asupra artei din prezent.

Marți seara, piesa „OO!”, o adap­tare a poveștii „Punguța cu doi bani”, în regia lui Alexandru Da­bi­ja, a adunat în mica sală de la Tea­­tru la Cub studenți mai mulți de­cît într-un amfiteatru. Decorul ne­­convențional, unde scena e în mij­locul scaunelor, a fost completat de luminile răsfrînte pe centrul acțiunii. Înghesuiți unul lîngă al­tul, spectatorii au putut privi cum gă­inile își potrivesc ouăle în cui­ba­re. Din cele trei colțuri ale sălii, ga­linaceele colorate își fac loc prin­tre spectatori și își așază cu chib­zuință ouăle, „adevăratul buric al pămîntului”.

Sub pretextul unei simple po­vești, senzorialul Dabija redă o lu­me a satului plină de hore, muzică și adunări sfătești. Stratul licențios al limbajului e reflexia unui du-te-vino al tragi-comicului într-o lume mo­dernă. Personajele fabuloase, ac­tori ai Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț, surprind oa­me­ni simpli de la țară. Doar că aceș­tia au evoluat, iar acum au te­le­fon mobil și se plimbă cu ca­leaș­că dirijată de un neamț stilat, cult și di­chisit. Co­coșul din povestea lui Creangă se transformă într-un pin­tenat cu vi­­oara în mînă care le în­cîntă privirile găinilor moțate cînd trece prin bătătură. Iar Nuța, pre­ferata babei, capul limpede al „afacerii” stă­pî­nei avare, își plînge de milă că nu are curajul cocoșului de a cutreiera pă­duri în apărarea drepturilor sale. Se pare că și astăzi emanciparea este specifică numai bărbaților.

Crăciun în casa bătrînească

O perdea neagră face trecerea către lumea de dincolo în adap­ta­rea piesei „Prînzul cel lung” în re­gia lui Florin Zamfirescu. Tot ea le prelungește suferința persona­je­lor sale de a spune un „nu” lung, stri­gat sau șoptit, în fața hazardului.

Miercuri, 6 aprilie, studenții de la Uni­ver­sitatea Națională de Ar­tă Tea­trală și Cinematografie din București, au schimbat nota obiș­nuită a festivalului, drama mu­tîn­du-se în locul unde tradiția stră­mo­șeas­că de a pe­tre­ce un prînz în familie de ziua Cră­ciunului se moș­tenește din tată-n fiu.

Singurele noutăți aduse în cursul vieții personajelor sînt conflic­te­le și frămîntările. Nașterile repe­ti­tive ră­mîn singurele traversări în ale pierderii și renașterii sufletului prin ochii copiilor, întruchipate de ușa albă, ferecată de trecerea tim­pu­­lui și de o perdea care mar­chea­ză marea trecere. La aceeași masă, bînd același vin, mîncînd aceleași bu­ca­te alese, drama generațiilor Ba­yard, redată prin ochii maestrului, este prelungită de plecarea și în­toar­ce­rea membrilor familiei cu aceleași caractere, dar în timpuri di­ferite.

În viziunea sa doar anii trec, personajele rămîn aceleași, exponenții generației care urmează, pur­tînd aceleași nume. Vechea casă bătrînească își va primi imagi­nar o nouă cupolă, un nou decor, camere anexate, statornicia vremurilor fiind marcată doar de bradul împodobit cu ghirlande și de fereastra cu perdele albe, unde, într-o zi geroasă de 25 decembrie, cren­gi­le copacilor au prins chiciu­ră.

Prieteniile de-o șchioapă

Joi seara, podeaua prăfuită a Casei de Cultură a Studenților a găzduit o producție clujeană, semnată scenic de Alexandra Pâzgu și regizoral de Medeea Iancu. „The H(eden) Garden” a promovat simplitatea decorului, a acțiunii și a naivității personajelor colorate, cu­prin­se de farmecul copilăriei. Spa­țiul de joc al celor șase copii aflați în podul casei se extinde pe întreaga suprafață a scenei, ținîndu-i pe cei din public în suspans cu orice replică adolescentină, însă fără a-i încărca cu empatie.

Jocurile copilăriei, redate prin ochii artiștilor, copleșesc spectatorii cu sunete de clopoței, mișcări de dans și suspansul unui scîrțîit de leagăn. Actorii dramei, un grup de tineri văzut ca un tot unitar, ilustrea­ză etapele prin care omul se ma­turizează, de la primul sărut a doi inocenți care se tranformă pes­te ani într-o dureroasă despărțire, pînă la pro­misiunile abandonate ale prie­te­nului pierdut. Acum, el se în­toar­ce doar în spatele cortinei, jon­glînd cu trei mere iluzorii. Măcar el va ajunge pe lună, așa cum își făgăduiseră cînd erau mici.

Cele trei zile de festival au zbu­rat pe lîngă timp, lăsîndu-ne să contemplăm etapele și redescope­rim miturile copilăriei. Păcat că în lumea adevărată a satului, nemții lipsesc.

Iustina AMBRONO