Cu dreptatea înfiptă în inimă

Îndrăgostitul e loial pînă la moarte, dar prea multă iubire poate să ucidă. Devotamentul și disperarea Toscăi, imagine a loia­lității și puterii feminine, sînt puse în scenă de compozitorul italian Giacomo Puccini în piesa „Tosca”, lucrare dramatică cu care Opera Națională Română din Iași a serbat 59 de ani de la înființare.

Neliniștea întregii compoziții învăluie scena încă din primul act, cînd fostul consul al Republicii Romane, Cesare Angelotti, se re­fugiază în biserica Sant’Andrea della Valle. Starea de angoasă este surprinsă și în momentul întîlnirii dintre cîntăreața Tosca și pictorul Mario, pentru care gelozia devine prilej de mărturisire a dragostei: „Arta, cu taina sa, împlinește/Dar mintea e stăpînită doar de un gînd/Singurul meu gînd ești tu, Tosca!”. În dansul vocal dintre Ma­rio Cavadarossi și Tosca Floria note­le înalte pun accentul pe suferința provocată de gelozie. Tăria dăru­i­rii lor este acompaniată de corul dirijat de maestrul Gheorghe Stan­ciu. Sclipirile mînioase ale o­chilor îndrăgostiți se domolesc după ce primesc confirmarea reci­procității sentimentului, iar pictorul se în­toarce spre a se dărui pasiunii sa­le. „Tosca mea adorată, totul în ființa ta mă îmbată”, cîntă artistul, îndepărtînd suspiciunile.

Însă jurămîntul de moarte pe care i-l face lui Angelotti, imediat după plecarea iubitei sale, readuce suspansul ca într-un joc furtunos de sentimente. Atmosfera ia am­ploare cînd apariția tiranul din justiție, Scarpia, șeful poliției care îl caută pe prizonierul politic evadat Angelotti. Determinarea de a-l găsi și ura pe care i-o poartă acestuia transformă în armă orice slă­biciune umană. Astfel, Tosca, în­colțită de acest despot al legii și doborîtă de strigătele de suferință ale lui Mario, se eliberează de secretul ce îi conduce pe toți la Angelotti, care, între timp se sinucisese.

Securea dreptății se mută în mîinile „divine, blînde și curate” ale cîntăreței care răspunde avan­surilor lui Scarpia înfingîndu-i un pumnal în inimă: „acesta este să­rutul Toscăi!”, iar întensitatea vocii și a instrumentelor crește odată cu gravitatea faptelor. În­treaga scenă e străjuită de mînie, păcat, înșelătorie, stări sufletești ale lui Scarpia care sînt înfățișate de oameni care-și poartă masca și care se așază ca într-un tablou al morții. Iluzia libertății este trăită cu mare intensitate de către cei doi îndrăgostiți, însă așa-zisa simulare a uciderii lui Mario îi aduce acestuia sfîrșitul, iar amintirea Toscăi este ultima care-i mai dăinuie în suflet: „nicicînd viața nu mi-a fost așa de dragă!”

Neîmplinirea iubirii o deter­mină pe Tosca să se arunce de pe stînci, înghițită de un val de oa­meni la picioarele răposatului Scar­pia. Imaginea finală îi redă puterea tiranului care, pe toată durata compoziției dramatice deține controlul și influențează faptele. Liris­mul vocilor care redau strările su­fletești ale caracterelor puternice din ambele tabere se stinge, iar singurul grai menit să încheie ră­mîne cel al publicului care s-a lă­sat prins de jocurile temperamentale ale personajelor.